Cronica romanului „Se întorc morţii acasă” – Iulian Cătălui

catalui (Copy)

Cornel Constantin Ciomâzgă și Iulian Cătălui

La 10 ani de la apariţia primului său roman, Lucrarea (2004), scriitorul şi jurnalistul Cornel Constantin Ciomâzgă a ieşit pe piaţa editorială cu o nouă „lucrare” literaro-religioasă, romanul Se întorc morţii acasă, apărută la Ed. Cartea Actuală 3C, Bucureşti, 2014. Noul volum reprezintă o sinteză fascinantă de roman-eseu creştin-ortodox şi proză a detenţiei din închisorile comuniste româneşti. Literar şi filosofic vorbind, Se întorc morţii acasă, este – pe de o parte, un roman-dialog de tip socrato-platonician sau lucianosamosatian, bazat pe ideea de maieutică şi – pe de altă parte, un roman-spovedanie dostoievskiano-tolstoian, care porneşte de la „omul ridicat din morţi”, pentru a ajunge la confesiunea unui fost torţionar comunist. Cartea este inspirată dintr-o întâmplare reală, autorul întâlnindu-se, la o staţie a metroului bucureştean cu un om ce se întorsese din rândurile celor morţi, publicând şi un articol în ziarul „Tinerama”, în 1991, text inserat pe la începutul romanului. Totul a pornit de la nişte peşte pe care l-a consumat, îngurgitat omul „al cărui nume nu mai contează”, acesta înecându-se cu un os şi intrând în moarte clinică. S-a constatat că el a murit oficial şi a fost îngropat la „ţântirim”, cum se spune în articolul din ziar. După ce a stat 21 de zile în sicriu, coşciug, copârşeu, omul nostru a fost descoperit de o femeie care tămâia criptele de pomenirea morţilor, alertându-i pe gropari. Mortul s-a întors acasă, dar nu a mai fost recunoscut, identificat de ai săi (soţie, copii) şi apoi a început o lungă călătorie, de la Parohie la Mitropolie, pentru a ieşi din evidenţele morţilor şi ulterior a luat drumul Oficiului Stării Civile, Primăriei, Poliţiei, Procuraturii pentru a intra în evidenţele… viilor. La un moment dat a vrut să părăsească ţara natală, fiindcă nu mai era nici cu viii, nici cu morţii. Neîmpăcat şi singur, „mortul colinda viu o lume, ea însăşi mai mult moartă”, care accepta cu greu o minune ce dura mai mult de trei zile, concluzionează autorul în articolul din „Tinerama”, inserat în incipitul romanului.

Cel mort, „moroiul”, care se confesează autorului, este personajul Petre, un ex-torţionar comunist, provenit dintr-o familie scăpătată, „grav atinsă” de marea criză sau depresiune economică din 1929, care a avut un impact planetar, inclusiv în România, un amestec înfricoşător de Ţurcanu, Vişinescu şi Ficior, care este dus la o mănăstire (sau „monastire”, cum spune autorul), în „odaia spovedaniei”, la părintele Filip, unul dintre cei supuşi la chinuri şi suferinţe groaznice, în închisorile comuniste, exact de către fostul său călău sau gâde. Părintele Filip, considerat protagonistul romanului, se confesează, „spovedeşte” şi el eului narativ, autorului, aflând de la acesta, în prealabil, cu ce fel de om-monstru are de-a face, şi, sub taina spovedaniei, este nevoit să asculte răbdător din cale afară, mărturisirea plină de căinţă abuladziană a torţionarului Petre, care i-a omorât fratele, i-a „violat sălbatic” sora şi i-a întocmit preotului un dosar fals, în urma căruia acesta s-a ales cu… 25 de ani de muncă silnică! Astfel, în roman există un dublu dialog, Petre-autor şi Filip-autor sau eul povestitor.

Romanul se înscrie şi pe filonul acesta al literaturii detenţiei, prozei, memorialisticii şi jurnalelor  închisorilor comuniste româneşti, alături sau în descendenţa cărţilor unor N. Steinhardt (Jurnalul fericirii), Ion Ioanid (Închisoarea noastră cea de toate zilele, în 5 volume), Teohar Mihadaş (Pe muntele Ebal), Dumitru Bacu (Piteşti, centrul de reeducare studenţească), Sergiu Grossu (Copiii Gulagului), Ion Gavrilă-Ogoranu (Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, în 7 volume), Ioan Victor Pica, Nicolae Purcărea ş.a., descriind grozăviile petrecute la canal, la Gherla, la Aiud, experimentul Piteşti (despre care a scris şi Virgil Ierunca). În cartea lui Cornel C-tin Ciomâzgă sunt înfăţişate fărădelegile şi torturile de la Canal, în special, cu întreg cortegiul lor de schingiuiri, bătăi terifiante (peste testicule, cu furculiţa, de exemplu!), degete strânse în menghină, răstigniri pe „crucea” lor (a torţionarilor), ceară încinsă turnată pe nări, acestea dând şi o coloratură literar-picturală romanului.

Se întorc morţii acasă conţine însă şi virtuţi pur literare, jocuri de cuvinte, calambururi, metafore neobişnuite şi descrieri plastice, argou ţigănesc şi chiar termeni noi sau o încercare de nou limbaj, în genul limbii „sparge” a Ninei Cassian : „Marile prisăci liturghiare îşi reîntocmesc fagurii candelariilor”, sau : „Petulanţii rugători se înlănţuie cu sfinţii în rostiri icosiale”. Aici, C.C. Ciomâzgă pastişează sau parodiază postmodern limbajul teologic saual unor autori de preţioase, pedante cărţi de pseudo-religie, apărute cu toptanul la noi după 1989. Tot în plan literar, Cornel C-tin Ciomâzgă face aluzie şi la stilul ori tematica romanului mahalalei româneşti sau al romanului marginalilor, sordidului, pitoresc-exotic, al unor Eugen Barbu (romanul Groapa, în special) şi Radu Aldulescu (aproape toate romanele sale), în scena, secvenţa bătătii şi torturării de către o gaşcă tenebroasă de ţigani (condusă de Baros, secondat de Piton şi Bube, nume predestinate, parcă!) a personajului Petre, acesta fiind „sodomizat sardonic” (după cum spune plastic-pitoresc autorul). Baros fusese şi el „abuzat” sadic, cu o „câinoşenie feroce”, „brutal sălbatic” şi supus la „perversiuni repugnante”, la ordinele fostului torţionar Petre, dar s-a răzbunat pe acesta după ce a ajuns patronul unui stabiliment vizitat de pofticios-concupiscentul gâde. Spre deosebire de torţionar, care va avea puterea să se căiască şi să se mântuie, eliminând orice gând de răzbunare, Baros nu poate ajunge la aceste înalte trepte şi aplică dictonul antic „ochi pentru ochi, dintre pentru dinte”.

Dar, romanul Se întorc morţii acasă se sprijină, în primul rând, pe contrafortul religios, creştin-ortodox şi pe ideile-efigie de mântuire şi iubire creştină, precum şi pe ideea de înfruntare a morţii. Pornind de la spusele Apostolului Pavel (Noul Testament, „1 Corinteni”), vizavi şi de tema şi titlul romanului : „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba”, „Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba”, ori : „Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”, se ajunge la ideea de mântuire, după mărturisire, spovedanie şi „căinţa care e temelia pocăinţei”. Teologul rus ortodox Serghei Bulgakov, care preia un text din Noul Testament („Efeseni”, cap. 2, versetul 5) : Pe noi ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi”, susţine că „mântuirea tuturor e îndumnezeirea naturii omeneşti; mântuirea individuală e însuşirea acestui dar printr-un efort personal, căci îndumnezeirea nu e o acţiune fizică sau magică asupra omului, ci o acţiune interioară; o operă de har în om”. Acest efort personal îl face şi fostul torţionar Petre, omul fiind căzut, spre deosebire de Baros care nu are acest „har”, mântuindu-se prin credinţă, sperând să-şi răscumpere păcatele, faptele odioase din trecut. El nu devine prin această spovedanie, „co-răscumpărător” sau „co-mântuitor”, în acelaşi timp, ori „spontantaneu” cu Iisus Hristos, să spunem, ci este activ în însuşirea mântuirii lui, căutând-o personal, „lucrând” pentru aceasta toată viaţa lui. Iar părintele Filip va fi capabil de milă şi dragoste creştină, depăşindu-şi oroarea faţă de  fostul său călău, iubindu-l nu numia pe Dumnezeu, ci şi pe duşmanul lui Petre şi murind împăcat cu toţi şi cu toate chiar în braţele acestuia, la finalul romanului. De altfel, Ortodoxia consideră că iubirea lui Dumnezeu formează „centrul învăţăturii despre mântuire”; căci aşa a iubit D-zeu lumea, încât „nu a cruţat nici pe Fiul său pentru a o mântui şi a o îndemnezei”.

De asemenea, se poate aluzie ori trimitere şi la religia dacilor, a lui Zalmoxis, astfel, savantul şi istoricul religiei, Mircea Eliade (în cartea sa De la Zamolxis la Genghis-Han), spunea, preluându-l pe istoricul Herodot, că geţii au crezut în „imortalitatea sufletului”, convinşi de Zalmoxis care a apărut din nou după patru ani; în consecinţă se duc la Zalmoxis pentru o vreme şi apoi „se reîntorc pe pământ”.  O altă interpretare elidescă s-ar referi la un „ritual funerar” vizând „reîntoarcerea periodică a morţilor”. Rezultă că romanul ar putea fi şi o sinteză interesantă între religia dacilor şi cea creştină.

În concluzie, Se întorc morţii acasă este un roman complex, literar-religios şi teologic, bine scris şi documentat, plin de citate din Biblie, Filocalia sau Philokalia, de la Sf. Siluan Athonitul, părintele Ioan de Cronstadt, Sf. Ioan Casian, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Teofan Zăvorâtul, Isaac Sirul, episcopul Ignaţiu Briancianinov şi până la cel mai bun teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, culminând cu Sf. Nicolae Velimirovici (cu Prin fereastra temniţei) care spune în final : „O, Doamne, câţi vii sunt printre cei morţi şi câţi morţi printre cei vii!”

Iulian Cătălui

De asemenea, ai putea dori...

error: Content is protected !!

Prin continuarea utilizării site-ul, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. citește detalii...

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close