Dana Grecu în dialog cu Cornel Ciomâzgă: Cheia libertății depline este cum zice Fericitul Augustin: „Iubește și fă ce vrei!”

danagrecuCCC-Dle prof, să ne cunoaștem! Despre cine v-ar plăcea să vorbim? Despre ziaristul implicat până peste cap în viața agitată a anilor 90- 2000. Sau despre omul cumințit de Dumnezeu, care se roagă și scrie?
-Omul cumințit de Dumnezeu?!  Dumnezeu nu cumințeste pe nimeni. El face oameni cuminți dintru început. Omul, însă, nu vrea asa. E dezolant dar autentic. Incă din pruncie refuzăm cumințenia. Pare a fi neînfrântă pildă și moștenire adamică. Cunoaștem, desigur, cu toții pozna inițială a strămoșului nostru. A fost o necumințenie. Nu? Cea mai mare și mai păguboasă. Ei, și? De atunci încoace o tot ținem dintr-o necumințenie într-alta. Una mai mare decât alta. Este un capitol vast și complex acesta. Aici sunt explicațiile tuturor disconforturilor existențiale. Dar cine mai are timp și deschidere față de astfel de lucruri? Nu vedem noi, omului de azi a ajuns chiar să îi placă această condiție a necumințeniei.  Iubește să umble așa plin din cap până în picioare de insolențe și de nechibzuințe fel de fel. Tupeul și obrăznicia și le-a făcut virtuți, iar așteptările îi sunt stranii: ar vrea să-i fie bine!Cu minte! „Cumințenia pământului”! Ce-om fi înțeles? Cumințenia este greu de obținut și anevoie de dus. Despre publicist? Sigur am putea vorbi și despre el Dar n-aș pricepe de ce. Este un capitol  îndepărtat în viața mea. Nu-l dezavuez, nu-mi este dezagreabil, nu-l deplâng. A fost public. A rămas dăltuit în ceea ce am făcut. L-am convertit, însa, în altceva. Toată zarva și neodihna de altă dată a devenit într-o zi o nevoie infinită de tihnă.

-Ce întelegeți prin tihnă?
-Tihnă. Am să caut să fiu laconic, căci altfel e mult de grăit. Toată viața noastră ar trebui să se temeluiască pe patru gigantice împăcări pentru ca să putem obține cele trei mari râvnite dobândiri ale vieții. Ar trebui să ne împăcăm cu Dumnezeu, cu noi, cu aproapele, iubindu-l, și cu lumea.
Împăcarea cu Dumnezeu generează pacea, împăcarea cu noi înșine naște tihnă, adică așezarea existențială, împăcarea cu aproapele este izvoditoare de dragoste, iar cea cu lumea dătătoare de bucurie. Aceasta este condiția ca omul să fie sănătos, să aibă izbândă în tot ceea ce face și să poată propăși. Asta așa… pe diagonală!

-Ați pus un deget sau toata mâna ca să aflați dacă asta e Calea și nu alta?
-Înțeleg că punerea degetului și a mâinii se referă la gestul Apstolului Toma. Dacă da, atunci aflați că eu am fost cu adevărat mai imprudent decât Toma, dacă se poate vedea la el o oarecare imprudență; am fost cu mult mai neîncrezător decât el, dacă el poate fi bănuit de neîncrederi; și oricum am fost cu mult mai avid de certitudini decât Toma care îl văzuse pe Hristos.
Am strigat la Dumnezeu și L-am rugat să-mi răspundă în așa fel încât să-L aud cu urechile mele înfundate de atunci, și să-mi arate ce era de văzut, astfel încât să pot vedea cu ochii aceia împăienjeniți de atunci. L-am rugat să nu mă lase să bâjbâi prea mult, căci nerabdător cum mă știam aș fi putut iute renunța dezamăgit, dacă n-aș fi primit răspunsurile potrivite.

-Și le-ați primit?
-Cu asupra de măsură. Primul și cel mai important răspuns pe care l-am primit a fost acela privind un povățuitor.  Acesta era începutul.  Acesta a fost începutul.  Aveam nevoie de cineva care să mă renască și să mă dădăcească, astfel încât să redevină neomul om. Și am primit un om. Omul lui Dumnezeu! De aici a început drumul cel lung și extrem de sinuos către mine. Eu credeam că știu cine sunt și că acela pe care credeam eu că-l cunosc atunci era și cel  bun și adevărat.

-Și nu era?
-Ba da. Dar pentru cele pe care le gândeam așa cum le gândeam atunci…

-Adică?
-Vedeți, renașterea aceea ființială despre care am pomenit mai devreme are și ea un moment inaugural: metanoia! Schimbarea minții. Pentru ca să le putem înțelege pe cele ale unui sistem, ale unei societăți sau ale unui domeniu, avem nevoie să cunoaștem regulile, normele și legile acelui sistem, acelei societăți sau acelui domeniu.  Într-o discuție temeinică sau într-o dezbatere tematică este necesar să cunoastem și să înțelegem cum se cuvine proprietatea termenilor.  Altminteri vom crede că știm ceea ce nu cunoaștem, vom grăi ceea ce n-am înțeles, spunând ceea ce nu există. In relația noastră cu Dumnezeu este cam tot așa. Doar că ceva mai nuanțat și mai profund. Avem în orice caz nevoie de pregătire pentru a ne putea bucura deplin de splendoarea Bisericii lui Hristos, de savorile Ortodoxiei, de conținuturile sublime ale catharsisului și de toate cele nesfârșite pe care are să ni le dea Dumnezeu.  Altfel, mă tem că am putea mărșălui belalii duminică de duminică, praznic de praznic către biserică, spre a fi doar parte dintr-un ritual ce riscă, vai, să devina minimalizat și tocit de propriile noastre rutine. Nădăjduiesc să nu înțeleagă nimeni că acesta ar  putea fi un îndemn la neparticiparea liturgică.

-Care e întrebarea cheie cu care l-ați abordat pe Dumnezeu, când l-ați întrebat și ce v-a răspuns?
-Nu cred că am avut întrebări cheie pentru Dumnezeu. L-am întrebat așa de multe lucruri mărunte că nu știu dacă pot să  fiu așa de spontan și să fac o selecție, definind una dintre ele ca fiind „cheie”. Un lucru pot să spun, însă, din care ar putea să rezide importanța tuturor tribulațiilor și demersurilor duhovnicești. Vedeți, noi putem să-I punem lui Dumnezeu oricâte întrebări avem și toate să fie cheie, pe El oricum nu-L vom încuia. Putem să devenim tobă de teologie, depozite de cărți citite, invincibili canoniști, mari asceți și rugători, dar să nu cunoaștem totusi Mântuirea. Ce eșec!  Adică să nu aflăm reînfierea noastră. Căci asta înseamnă mântuirea: reînfierea! Deci, trebuie să redevenim fii ai lui Dumnezeu! Așa cum franc și accentuat ne-o spune Proorocul David: „Căci voi dumnezei sunteți și fii celui Prea Inalt!”
Cel mai important ar fi să ajungem acolo unde să ne putem lăsa noi moi în palmele Lui moi. „Facă-se voia Ta!” Versetul acesta îl găsesc axiomatic. Sigur că până aici avem multe lecții de învățat, multe exerciții de făcut.

-Cum ar fi…
-Lecția lui „Nu”, de pildă. Cea mai importantă dintre lecțiile
începătoare. Aceasta crează perspectiva tuturor „Da”- urilor vieții. Un deziderat, din păcate. Nu prea mai are cine s-o mai învețe. Ca și lecția lucrului pe sinceritate si pe simplitate, ca și lucrarea pentru dobândirea smereniei, lecția rugăciunii, lecția despătimirii…”nimicuri” d-astea, cum e și iubirea, chiar, cheia tuturor descătușărilor, adică a libertății depline, cum zice Fericitul Augustin: „Iubește și fă ce vrei!”

-Cum adică Iubește și fă ce vrei?
-Păi, simplu: în cartea „SE INTORC MORȚII ACASĂ” există o afirmație: „Iubire fără Dumnezeu nu există! Fiindcă izvorul iubirii este Dumnezeu, El fiind Insăși iubirea!”
Cine a ajuns, așadar, la iubire a ajuns la Dumnezeu! La Acel Dumnezeu despre care Sfântul Petru Damaschin zice că le poate pe toate câte le vrea, dar nu le vrea pe toate câte le poate. Deci, cei care au ajuns la această Iubire: pot face tot ce vor, dar nu mai vor tot ce pot.  Iubește si fă ce vrei! E simplu. Nu?
Nu. Sigur că nu. Și asta pentru că iubirea  azi nu prea mai este. A devenit, în cele mai multe cazuri, o lungă suită de atașamente și determinări structurate pe atracții superficiale, adesea exterioare, pe devotamente condiționate, prevăzute în scris în anexele contractelor prenupțiale. Despre ce libertate si despre ce iubire se poate vorbi?

-Cum v-a anunțat Dumnezeu că e timpul să scrieți?
-Trebuie să precizez că deși mi-am câștigat existența o bună bucată din viața de pe urma condeiului, scriitor de cărți nu-mi propusesem să devin. Până într-o zi când am băgat de seamă că anumite cazuri care-mi ieșiseră în cale, subiecte spectaculoase de presă, au rămas în ființa mea locuindu-mă zeci de ani, crescând în mine, eu însumi întorcăndu-mă la ele și ajutându-le să crească până-ntr-atât încăt fiind nevoit să mă descarc de ele singura cale posibilă și sigura au devenit cărțile. N-a fost ușor nici să trăiesc în lumea asta cu lumea altora în mine și, desigur, nici să arunc lumea lor în lumea asta oricum nu puteam. De aceea l-am rugat pe Dumnezeu să mă învețe cum să fac asta. Și am înțeles că cea mai bună cale ar fi ca ele să devină niște mici manuale pentru școala de buna viețuire,cuprinzând norme de calificare la înalta funcție de om. Le numesc totuși romane pentru că în conținutul lor sunt mari povești. Oamenilor le plac poveștile. Îi ademenesc cu acestea, împrumutate din viața, pentru ca să le pot dărui ceva mai presus de asta. Să nu mă întrebați că n-am să vă spun ce pentru că ar însemna să-mi divulg în totalitate cărțile și asta nu voi face oricât de drag mi-ar fi dialogul cu dumneavoastră.

-Scriitorii au frici sau temeri?
-Scriitorii? Nu știu, nu i-am intrebat pe cei pe care-i cunosc eu. Dar dacă întrebarea mi-ați pus-o mie pentru ca să mă regăsesc, măgulitor, și eu printre aceștia, am să vă spun că am multe temeri și ingrijorări și o singură frică. Aceea asupra căreia Hristos ne atrage atenția atunci când ne cheamă să cinăm împreună cu El: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să va apropiați!” Dintr-o neacrivie, probabil, nu mai facem astăzi deosebirea dintre teamă și frică. Am spus în mai multe rânduri, am și scris-o dacă-mi amintesc bine, dar nu mă voi sfii să o spun și de data aceasta: în vreme ce teama are în conținuturile ei gheme urâte și mari de spaime, frica are în compoziție duioase îngrijorări și delicate precauții. Vedeți, copiii au frica de părinți, în sens ziditor. Adică sunt mereu atenți să nu-i supere și să se împuțineze astfel iubirea lor.
Tot așa și iubiții între ei poartă o oarecare îngrijorare, adică o frică de a nu face ceva care să-l tulbure pe celălalt și gingășiile lor sa sufere.

-” Lucrarea” și „Se întorc morții acasă”. Prima, în biblioteca românilor de câtiva ani buni. A doua, iese la lumină pe 23 iunie.  Dacă ar fi rude, ce rude ar fi?
-Ei, cum ce rude? Surori, bineînțeles! Se va vedea asta lesne când vor fi văzute una lângă alta. Nu va avea nimeni  îndoieli. Doar că una a împlinit zece ani și lumea o cunoaște, precum bine ați spus, cealaltă, respectiv „SE ÎNTORC MORȚII ACASĂ”, abia se naște, iar eu, în calitate de tutore, ii doresc nu atat mulți ani cât mulți cititori!

-Cum e să te citească personajele cărților tale?
-Cum să fie? Insolit. Nu e întotdeuna confortabil. Mai cu seamă dacă se întâmplă ca unele dintre ele sa aibă hachițe și pretinderi. Sunt uneori de-a dreptul răfuieli între ele și autor. Nu le place ce le dai să mănânce în carte, când le culci, cu ce le îmbraci. Iți reproșează că le faci prea grase, prea tăcute sau prea vorbărețe. Ce credeți? Dincolo de anecdotic, însă, a pune  totuși realitatea în formele epicului este fascinant. Epicul acesta la care eu încă nu pot și nu vreau să renunț este singurul care mă ajută în astfel de situații literare, să protejez anumite persoane și locuri, numindu-le diferit, punându-le în alte timpuri și spații.
Scrierea aceasta cred că este singura care se aseamănă cu zborul șoimilor la mare înălțime.

-De ce „SE INTORC MORȚII ACASĂ”?
-Îngăduiți-mă să vă spun, cât se poate spune așa pe scurt, cine sunt acei morți care se întorc acasă: este vorba mai întâi despre un om care trece prin experiența unei morți clinice neidentificate ca atare și care, prin șăgalnica nebăgare de seamă a celor apropiați, ajunge de-a dreptul în mormânt. Experiența aceasta teribilă a mormântului, mi-o istorisește, în mic, pe scările metroului, acolo unde aveam să-l întâlnesc, făcând un popas, istovit de toate tevaturile la care era supus pentru ca să iasă din evidențele morților și să reintre în evidențele viilor. Societatea neavând atunci ca și acum legislație pentru astfel de situații. Dar dialogul nostru avea să continue vreo trei ani, vorbind, desigur, despre moartea lui, dar mai cu seama despre viață. Despre experiența din mormânt, dar și despre drumul până acolo. Descoperind, astfel, ca omul fusese unul dintre cei mai aprigi torționari ai regimului comunist. Cartea dezvăluie ce-a însemnat asta, intrând prin toate cotloanele vieții
lui, din copilărie până intr-o zi cand aflam că torționarul ajunge să se spovedească la un bătrân duhovnic care fusese cândva, cu 36 de ani în urmă, nici mai mult nici mai puțin decât cea mai opresată victimă a lui.  De aici intră în lumina cel de-al doilea personaj principal, cu experiența lui incredibilă, trăita 21 de ani în temnită, dar și în afară ei, înainte și după. După temniță amintesc doar întâlnirea lor cutremurătoare, unde, în timpul spovedaniei torționarul nu-l recunoaște pe bătrân, dar acesta și-l reamintește și, ca duhovnic, este nevoit să-l asculte spovedind, printre alte orori, cum i-a ucis fratele, cum i-a violat sora, și cum i-a intocmit lui însuși un fals dosar, urmare căruia avea să capete, ce căpătuială, 21 de ani de muncă silnică. Este un moment. Nu? Este un examen! Așa-i? Este o carte pe un subiect foarte amplu și foarte complex. Un subiect de-a dreptul terifiant, termenul, de data aceasta, nefiind nicidecum unul de marketing. Este un demers literar pe care l-am dus mult și greu. A gestat 24 de ani. Un sfert de veac! Grăunță lui fiind un articol publicat în anul 1991 în revista Tinerama.
M-am străduit să mă aplec asupra acestei cărți astfel încât să pot nădăjdui că ar putea fi de folos, în aceste vremuri meandrice și neguroase, multora dintre aceia care au auzit poate vorbindu-se despre lucruri de felul acesta, dar sigur nu dintr-o astfel de perspectivă. Mai cu seama că torționarul trăiește până la urmă, într-un anume fel, experiența unei convertiri spectaculoase. Înțelege într-o zi ce înseamnă iubirea, iertarea, sensibilitatea, bunătatea și alte asemenea „bagateluri” care pentru el nu existaseră nici măcar în vocabular.

NR Acest interviu a aparut si in editia print Expres Magazin, luna mai, nr 2.

De asemenea, ai putea dori...

error: Content is protected !!

Prin continuarea utilizării site-ul, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. citește detalii...

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close