La început a fost … Rostul

 

dr. Melania Badic

     de dr. Dana Melania Bădic 

Să dai din ce NU ai.

Nicolae Steinhardt

     Ce să rostesc despre toate lucrurile coborâtoare din împărtăşirea cu acest text şi ce să aşez (cu un suspin, cum ar fi spus domnul profesor Sluşanski) sub semnul tăcerii? De câtă brevilocvenţă să fiu în stare fără să mă aştepte iremediabil riscul sărăcirii? Şi cum să mă rezum la a lua în discuţie detaşat, în termeni extrem şi de exacţi, numai virtuţile ce ţin de axa lui sintagmatică (planul expresiei)? Şi cum o opţiune rămâne o opţiune… cer îngăduinţa de a zăbovi în dreptul sacralităţii cărţii, în dreptul inimii ei, aşadar în dreptul palierului semantic (unde se ascund profunzimi acute, incandescente, candide, radioase, ireductibile însă, dar şi atât de albe şi de înalte înţelesuri teologice).

     Un dar de nepreţuit a fost pentru mine întâlnirea cu această a doua lucrare  a scriitorului Cornel Constantin Ciomâzgă. Am avut parte graţie acestui text de o sublimă lecţie. A IUBIRII. Ax ordonator al cărţii, legătură a desăvârşirii (Coloseni 3, 4) şi împlinire a legii (Romani 13, 10), singura forţă în măsură să învingă pragul care separă viaţa veşnică de această viaţă. A iubirii pogorâtoare a lui Dumnezeu (pentru care a cunoaşte dinainte înseamnă a iubi dinainte, manikos eros, cum o numea Cabasila). Numai iubirea Lui putea face posibilă această metanoia (stare contrară prin definiţie suficienţei) în cazul torţionarului Petre (până la un punct un antimodel, golul ce învecinează preaplinul certificându-i mereu strălucirea, o menajerie schimonositoare şi duhnitoare; răul însă, cum spunea părintele profesor Galeriu, nu ajunge la esenţe!) care, cutremurat, va trece de vămile pătimirii şi va reface scena ce a premers abisului, uimit, fără revendicări (şi va fi condus spre trepte de existenţă din ce în ce mai ridicate pentru a deveni esenţă solară). Fiindcă, aşa cum spunea părintele Nicolae de la Rohia, Dumnezeu dă împărăteşte, în bloc, nefragmentat, nedrămuit, necântărit, netrecut prin sistemele noastre enumerative şi măsurătoare. Mai apoi a iubirii ascendente a omului. A iubirii de oameni (Nu-şi va urî vrăjmaşii cel ce pricepe că nu-s vrăjmaşi, ci nişte prieteni neînduplecaţi – Sfântul Nicolae Velimirovici cf. Se întorc morţii acasă, p. 217). A iubirii pentru România, deopotrivă loc al indigenţei şi al mântuirii. A iubirii pentru români. Fiindcă adesea autorul vorbea cu părintele Gheronda Filip despre ce se întâmplă în lume cu lumea, în România cu românul şi, mai cu seamă, în român cu România (p. 146).

     O iubire ce face posibilă întoarcerea chipului la arhetip. Dar dumnezeiesc şi îndumnezeitor prin care omul se poate împărtăşi real de firea arhetipului care este iubire (I Ioan 4, 16), devenind astfel divinae consortes naturae. Şi pentru că uneori, vorba domnului Paler, măsura unui om poate fi dată de chiar lipsa lui de măsură… aş spune că tocmai acest a iubi fără măsură ne-a fost dăruit.

     Un text (absolut neîncadrabil!) de o ireală vitalitate, un text aflat sub semnul lui esse – ontologie ierarhizată, esenţializată, pură, bloc verde… de gheaţă, templu încuiat pe dinăuntru şi tulbure, mozaicală statuie de jăratic într-un antinomic împreună, un împreună care siderează. Ospăţ al însumării (dintr-o pluralitate de perspective) într-un cuptor alchimic al totalităţii. Un text-schimbare la faţă febril-spectacular în alt plan decât al măsurii estetice (alta este altitudinea la care el aderă!). Un text-mod de a fi (rara avis!) de un tulburător travaliu. Text saturat de semn, text-conştiinţă morală devenită orgă a prismei pe măsura sufletului-fântână şi reper gravitaţional al unor infinite posibilităţi de interpretare intertextuală. Care ne impune cerinţa de a fi simultan cerc şi pătrat, de a-i vedea faţa şi adâncul, muzica şi schema. În care asistăm la antiteza  (realizată cu o incredibilă agerime!) – morală, nu fiinţială! – între omul firesc (care nu primeşte cele ale Duhului, fiind pentru el nebunie – I Corinteni 2, 14) şi omul duhovnicesc. Între răul fizic (pe această cruce de carne şi oase se dă totuşi lupta cu zilnicul trai schizotim, ca să folosesc un termen întrebuinţat mai rar) şi răul moral. Între Dumnezeu şi Mamona (înţelegând că toţi cei ce se află la mijloc aparţin, prin veşnicia semnului, tot răului!). Şi în care proiecţiile telurică şi uraniană ale condiţiei ontologice parvin faţă către faţă, iar configuraţiile diferite ale elementelor nu există decât pentru a acredita supremaţia luminii. Toate se desfăşoară într-o durată-orizont de aşteptare şi de trăire. Un text în care, în chip ziditor (puţin spus!) pentru cititor, secvenţa narativă (sau doar un „semiton” al ei) se bucură de un anume corelativ. Să exemplificăm (pagina 36):

* Am înţeles atunci cu adevărat ce este spaima, blestemul păcatului, al urgisirii şi al morţii. Nu mai aveam scăpare. Am simţit totuşi un îndemn aşa… ca un fior călduţ şi

atunci am strigat: Doamne, scoate-mă de-aici!

* Auzi, Dumnezeule, glasul meu când mă rog Ţie; de la frica vrăjmaşului scoate sufletul meu. (Psalmul 63, 1)

Sau (pagina 65):

* Astăzi, precum se şi vede, acesta este chiar tragismul umanităţii: comunitatea fără comuniune! Şi planurile lui Sarsailă au devenit în sensul acesta tot mai perfide. Nu se mai străduieşte azi ca lup să se insinueze undeva în turmă luându-şi doar chip de oaie, nu, ci în însuşi păstor se deghizează adesea spre a duce turma întreagă ofrandă haitelor de mult hămesite.

* Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni. (Psalmul 11, 8)

Am primit acest dar în contextul septic al zilelor noastre, zile în hiat, tensionate, nefericit-subţiri, zile în care aproape nimic nu se mai poate colora binefăcător. Zile ale chenodoxiei (Chenodoxia asta este slava deşartă, în limbajul curent, sau vanitatea. Patimă de căpetenie şi sursă a nenumăratelor boli sufleteşti – p. 94), în care celor mari le sunt elogiate şi faptele mici, iar celor mici le sunt  ignorate lucrurile mari (p. 263). Zile ale arghirofiliei şi ale reconstrucţiei denigratoare prin cuvânt. În care credinţa (aşa se întâmplă când răul tot devine din ce în ce mai elocvent ca binele!) a ajuns să fie despărţită de gnoză. Zile în care cu neiubirea şi nemângâierea îi vedem prea bine, cum spunea acelaşi părinte Nicolae Steinhardt, pe alcătuitorii iadului nostru… Vedem toate paiele din ochii lor, până la firicelul pe care natural ar fi fost ca mărunţirea să-l fi apărat de furia noastră detectivă. Le urmărim necruţători, neobosiţi, nesăţioşi toate gesturile, în nădejdea că vom surprinde greşeli, păcate, turpitudini de care să ne înfiorăm, dobândind astfel dreptul să începem a striga cu glas înalt şi a dezlănţui oprobiul public împotriva lor. Ori măcar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi în temeiul cărora să-i putem face de râs şi de ocară. Le aflăm cu exactitate contabilă abaterile toate, încă şi nevinovatele – micuţe, neînsemnate – devieri de la normă, ne sprijinim pe acest simţ al văzului, pe această acţiune scrutătoare a privirii vigilenţa noastră neadormită şi vrăjmaşă, o folosim spre a ne alimenta şi împrospăta ura, scârba, zavistia şi apoi a statornici un fundament moral şi obiectiv propensiunii noastre fierbinţi către delaţiune şi făurirea atât de plăcutului şi mereu savurosului, inepuizabilul desfătător spectacol al suferinţei prăbuşirii şi pieirii aproapelui nostru (Dăruind vei dobândi).

     Nu ştiu dacă vor exista cititori care vor pune sub semnul întrebării veracitatea poveştii sau existenţa celor două personaje, Gheronda Filip şi Petre, personaje care se vor confrunta în date pentru ele apriorice (încă o dată se dovedeşte faptul că nu de noi depinde soarta sintactică a lui cine cât să rămână neîmpuţinat rostul acestei înnoiri prin moarte). Însă, chiar dacă asta se va petrece, nu va avea nicio relevanţă. Pentru că despre lucrarea Se întorc morţii acasă nu se va putea bârfi. Niciodată. Iar dacă totuşi vor exista lecturi pe neecuaţie (nu am spus că neecuaţia nu trebuie pătrunsă!)… nu vor reuşi să o împuţineze iraţional, transformându-i nobleţea într-o searbădă suficienţă. Cuvintele-şoaptă profundă (cum spune autorul) aparţin unui sistem lucrat în spirală, unui univers aerian şi subteran încremenit în mister. Şi pentru că (am  această certitudine!) la capătul lecturii o metanoia se va fi înfăptuit cu fiecare dintre cititori. Şi fiecare dintre ei va fi înţeles că inima, primul organ cu acces la Logos (cum spunea Sfântul Grigorie Palama), este cea care, în consecinţe ultime, ne defineşte (Orice ar gândi şi orice-ar spune oamenii despre noi, în realitate noi suntem astfel cum ne vede Dumnezeu  – AvvaTeognost cf. Se întorc morţii acasă, p. 231). Avem încă şansa de a trăi frumos, în curăţie cu lucrurile şi cuvintele (aşa scria într-o rugăciune, dacă îmi aduc aminte bine şi mintea mea nu-i încă strabică, cred, a zilei de joi) şi cu semenii noştri. De a fi OAMENI. Din plin şi cu simplitate. De la o Sfântă Liturghie la alta.

     Eu voi continua să cred cu ardoare în acest text-frison, sacerdotal, dar de iubire răvăşitor-fericitor-cathartic şi în timpul care, în chip esenţial, îi este propriu.

                                                                                                           

De asemenea, ai putea dori...

error: Content is protected !!

Prin continuarea utilizării site-ul, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. citește detalii...

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close