Revista „AXIOMA”

Ploieşti, Anul VI, numărul 3 (60) – martie 2005

Aripa îngerului, ca substrat haric pentru o lucrare literară necesară

de Preot Bogdan-Costin Georgescu

Uneori fereastra prin care lumina teologiei pătrunde în literatură este deschisă de aripa îngerului, prea trist să mai vadă şi să mai rabde proporţiile la care a ajuns lenevia lumească în a înţelege sunetul clopotelor… De undeva, dintre dealuri, se aude chemarea la cuminecare/comunicare prin rugăciune. Searbădă lume modernă, nu auzi bătaia aripii îngerului în fereastra murdară a casei tale?… Geamul camerei tale stinghere se acoperă de un strat prea gros de praf pentru ca să mai vezi fiinţa ce te cheamă cu glas de lumină.

Cuvintele!… Respiraţiile Cuvântului!… Din ce în ce mai schilodite de auto-predicările unora sau altora. Cuvintele, care îmbrăţişate voluptuos în marmoreice expresii ne înfrigurează sufletele înfometate de o altă lumină: lumina lină a sfintei slave… Condiţionare a existenţei noastre (cealaltă existenţă, cea de dincolo de aburoasa deşertăciune a trupului), Cuvântul Vieţii ne este din ce în ce mai departe, învăluit de ceaţa intelectualismelor ieftine şi „uşor” inutile. La lumina fosforică a concretitudinii şi imediatului se conturează umbrele lighioanelor decupate din coşmarurile disperărilor metafizice. Este ceasul înşelăciunii, ceasul tuturor vicleşugurilor şi vrăjmăşiilor gândurilor. Dar îngerul vine mereu şi bate cu aripa sa la fereastra casei noastre. Şi orbiţi de mucegaiul întunericului nostru ne este teamă de lumina lină a sfintei slave.

Şi totuşi îngerul nu doarme. Are insomnii responsabile. Pentru că şi lighioana desublimării spirituale este tot la fel de insomniacă. Ba chiar disperată!… Lighioana nu poate dormi atâta timp cât ştie că timpul judecăţii i se apropie. Dar în umorile sale îşi închipuie că mai poate câştiga Timp pentru alunecarea altora în capcanele ei… „Răscumpăraţi timpul!, spunea cândva Patriarhul unei Biserici Ortodoxe cu angrenare morală în sângele răspândit generos de martirii ei de-a lungul unei istorii milenar-apostolice pe care corifeii globalizării contemporane o indexează la capitolul „Şi altele Timpul?!… Veşnicia?!

*

Era o seară ca toate celelalte din ultima vreme, ceţoasă, aburind a iarnă întârziată.

Aşteptam împreună cu mulţi curioşi ai contemporaneităţii noastre interesate de spectaculos să ascultăm pe cel care mărturisise (în scris) experienţa de suferinţă, dar şi de lumină lină a sfintei slave, a mai multor fiinţe (inclusiv a sa) cărora îngerul le adresase chemarea… Şi seara a fost într-adevăr îngerească. Lucrarea se înfiripa în inima şi mintea mea ca o realitate a sacrului…

*

Cornel Constantin Ciomâzgă!…

Îl cunoşteam de mult, dar indirect, din experienţele sale transmise şi nouă în limbajul imaginii binecuvântate, al documentarelor antropologice pe care fratele nostru întru luminare duhovnicească le realizase. Părintele Ilie Lăcătuşu… Chemarea îngerului care ne striga cu putere, invitându-ne să ne aducem aminte de arvuna nemuririi!… Apoi mânăstirile şi mărturisirile unei re-cunoaşteri de Dumnezeu. O asemenea trăire culturală a Ortodoxiei nu mai simţisem decât în faptele (nu numai operele!) Părintelui de la Rohia.

Mi-aduc aminte că maica mea, în peregrinările sale prin librăriile din Bucureşti aflase la un moment dat o carte: Lucrarea… Autorul era Cornel Constantin Ciomâzgă… Maica mea avea de mult obiceiul de a citi prefaţa unei cărţi şi o parte din conţinutul cărţii chiar în librărie. Dacă dânsa considera că acea lucrare merita să fie cumpărată, atunci cheltuia din puţinul ei şi îmbogăţea astfel o bibliotecă care, de altfel, a stat la baza formării mele întru lumina lină a sfintei slave din copilărie şi până azi. Numai că atunci, lighioana ispititoare deşertase buzunarul sărac al unei femei dornice de cultură şi maica mea nu putuse să cumpere acea carte. Lucrarea nu se împlinise încă. Îngerul hotărâse că trebuia să mai aşteptăm până ce va avea loc o întâlnire în duh cu cel care fusese hărăzit să transmită foarte frumos, într-un limbaj contemporaneizat, ceea ce spiritualitatea patristică propovăduise tot timpul:  nădejdea mântuirii.

Într-o seară tainică, la Filarmonica din Ploieşti, s-a făcut cunoscută Lucrarea. Despre mirabila întâlnire de atunci cu autorul cărţii acesteia s-ar putea scrie foarte mult. Ar fi suficient fie şi să se descrie numai bucuria simplă, duhovnicească, zugrăvită pe feţele celor prezenţi acolo. Într-o lume contemporană a sălilor goale la  concerte simfonice, la lansările de carte, la întâlnirile cu personalităţi ale culturii, reacţia publicului ploieştean dornic şi de un alt fel de lectură a fost admirabilă. În primul rând prin prezenţă. Este interesant până şi parcursul duhovnicesc al lui Cornel Constantin Ciomâzgă1. Experienţa dobândită pe acest urcuş, plin de agresiunile lighioanei, au făcut din Cornel Constantin Ciomâzgă nu un simplu scriitor contemporan care iradiază în plan cultural defulările (ori refulările?!…) din disperările metafizice personale, aidoma altor personaje din cultura română, izbutind să literalizeze, fie şi cu un “talent” deosebit, intrigi, complexe, atitudini şi acte din devălmăşia vieţii contemporane văduvite de lumina lină a sfintei slave. Fratele Cornel a ieşit, spre deosebire de aceste pseudo-personalităţi culturale, mai întărit, mai puternic, din confruntările cu daimón-ul (cum îi place să folosească în chip livresc, dar cu adâncimi nu lesne comprehensibile, acest termen) şi a devenit mărturisitor contemporan al unui etern adevăr al chemării îngerului. De altfel, o explicaţie se profilează discret şi smerit, la început, ca o mărturisire simplă: “Aceasta nu este o carte…” Da, într-adevăr, nu este o simplă carte ci mai mult decât atâta: este, credem, cel mai important roman cu filon spiritual iradiat dintr-un existenţialism ortodox ontologic matricei româneşti, care s-a scris în România după 1989. Nu, nu, nu este o îndrăzneală prea mare să afirmăm aceasta, când observăm decrepitudinea literaturii din zilele noastre. Lighioana ia forme groteşti în raţiunea intelighenţiei contemporane şi în mod persuasiv îndeamnă la auto-predicare. Tentaţia oribilă a egoismului distruge orice originalitate firească. Pentru că Dumnezeu nu încalcă libertatea omului. Eresul se naşte numai atunci când auto-predicările sunt promovate ca dogme culturale. Este ceea ce reuşeşte să evite în mod duhovnicesc fratele Cornel Constantin Ciomâzgă, atins de aripa îngerului. Mesajul Lucrării este de a depăşi balansul pe care omul îl face între pomul binelui şi cel al răului, cu neglijarea iresponsabilă a pomului vieţii.

Taina mărturisirii este evidenţiată ca reper central al demersului taumaturgic al luminii line a sfintei slave. Experienţa coborârii în cămara interiorităţii auto-cunoaşterii este descrisă în cheie bivalentă: pe de o parte ritualul grotesc al unei oficieri ritualice a unui act teatral ocult şi satanic (în cheie masonică), sub dealurile din Culmea cu Arini (pseudo-auto-cunoaştere!), iar pe de altă parte coborârea minţii în inimă în heysihia (liniştea) sihăstriilor duhovniceşti. Totul culminează cu demascarea şi sfărâmarea grotescului provocator al lighioanei. În acest concert de fapte şi întâmplări (de fapt întâmplări în sensul strict al termenului neexistând în mod real) fiecare personaj alege una sau alta dintre potecile mai strâmte sau mai largi, mai netede sau mai presărate de asperităţi şi obstacole, care îl scoate la răscrucea luminii. Din nefericire, mereu eterna nesomnoroasă lighioană îi amăgeşte pe unii, răcnind fioroasă către ceilalţi, pe care întregi sau mai schilodiţi îi pierde din mrejele sale, privindu-i recuperaţi luminii line a sfintei slave. Muţenia este provocarea mărturisirilor viclene. Dar tăcerea este cu adevărat o taină a liniştirii. Irumperea tonelor de poveri pe care Leon, personajul cu nimb de ghid iniţiatic2, le poartă asupra sa în mod straniu este ghilotina mântuirii, ghilotina care taie capetele balaurului, pentru ca revărsarea umorilor lighioanei să fie prilej de bucurie duhovnicească pentru cei care se află sub efectul anestezic al veninului daimón-ului. Este lucru rar pentru cei care nu se pot mărturisi pentru ei înşişi faptul de a fi mărturisiţi din exteriorul fiinţei lor, de către cei care sunt uniţi şi întru ispită, dar mai ales întru adevăr, cu ei. Fie şi astfel eliberarea lor de poverile compromisurilor cu ei înşişi este folositoare, deşi traumatizantă la început, precum o operaţie chirurgicală în care puroiul este îndepărtat violent prin amputarea mădularului bolnav. Personajele cărţii, oameni simpli sau “complicaţi” din Culmea cu Arini, localnici sau intruşi în comunitate, suntem de fapt noi toţi, noi cu deosebirile şi asemănările noastre.Avem acelaşi chip! Şi pentru aceasta trebuie să dăm slavă Celui Care ne iubeşte pe toţi. Dar (a)semănarea pe care o practicăm nu este aceea a arhe-chipului ci este asemănarea întru pierzanie. Astfel, uşor aflăm drumul comod al conlucrării întru deşertăciune, mult mai greu, însă, aflăm taina conjugării lui NU!… Un NU categoric adresat tuturor invitaţiilor pe care daimón-ul ni le propune; din păcate spre a noastră pierzare. Asemănarea cu Dumnezeu este un drum deschis care abia începe aici şi trebuie continuat în tot pustiul deşertăciunii materialnice, ba chiar mai abitir dincolo de aceasta. Aceasta este frumuseţea harului lui Dumnezeu: nesfârşirea

Lucrarea (în strictul ei sens de operă literară, de această dată, pe lângă aspectul ei real de lucrare întru duhovnicie!) a dat şi va da naştere unor problematizări care nu vor putea trece neobservate nici în lumea românească a celor apropiaţi de duhul adevărat al rugăciunii Bisericii Apostolice Răsăritene, a Bisericii Ortodoxe care a păstrat opţiunea drumului drept întru mântuire, chiar şi într-o lume în curs de globalizare, dar nici în lumea culturală, străină duhului duhovnicesc3, dar dornică de spectaculos cultural4. Spectaculozitatea culturii contemporane se concretizează în accentul pus pe forme, în dauna esenţelor, în dauna sevei substraturilor alimentatoare ale imboldului de auto-construcţie luminoasă. Totul se învârte în jurul formulelor de alterare a mesajelor clare ale adevărurilor imuabile din sfera morală, în jurul transgresărilor ample din sfera realităţii predicării în cea a auto-predicării. Inspiraţia?!… Noţiune extrem de abstractă dacă o analizăm prin prisma prăfuită a simplificărilor amintite mai sus. Când Dumnezeu inspiră pe unul sau altul dintre aleşii săi, atunci în nemărginita Sa înţelepciune ştie că folosească tocmai talantul unic al celui de care se foloseşte pentru transmiterea unui mesaj de lumină lină a sfintei slave. Astfel, niciodată libertatea conştiinţei şi talentului unui scriitor creştin nu este încălcată de Dumnezeu. Scriitorul gravitează în sfera personalităţii sale, autonome, dar tocmai inspiraţia duhovnicească îi lărgeşte şi nu îi limitează conştiinţa. În alte condiţii conjugările referitoare la inspiraţie sunt simple supoziţii intelectualiste. Nu se identifică inspiraţia cu talentul!… În nici un domeniu şi mai ales în cel al culturii: astfel, de pildă, un alchimist rudimentar poate fi inspirat să descopere un nou element chimic5, dar un savant realmente talentat în tainele ştiinţelor poate rămâne necunoscut şi tot astfel nu poate fi socotit  inspirat un scriitor “la modă”, în comparaţie cu un truditor al Cuvântului care poate fi inspirat numai în sens duhovnicesc.

Cornel Constantin Ciomâzgă este un truditor al Cuvântului pentru că el re-aduce în planul contemporaneităţii imediate tentaţia mărturisirii. De altfel câţiva dintre realizatorii unor emisiuni culturale au sesizat tocmai această nuanţă a mesajului Lucrării. Autorul mărturiseşte de fapt chemarea adresată de înger către toţi semenii în sensul redescoperirii setei de lumină duhovnicească.

*

Lucrarea lui Dumnezeu, lucrare prin iubire şi pentru iubire!… Dar pedeapsa lui Dumnezeu?!… “(…) Iată în ce consistă pedeapsa lui Dumnezeu! Fără darurile Dumnezeieşti omul devine o secătură, fiind secătuit de iubire, de harismele împreună-creatoare şi, îndeosebi, de libertate – zestrea aceasta fundamentală întru împlinirea vocaţiei umanităţii!

Când te-ai cufundat în conlucrarea cu Daimonul ţi-ai pierdut orientarea liberă către slăvirea lui Dumnezeu, anulându-ţi, astfel, şansa mântuirii, dobândind în schimb, coerciţia exploatării satanice.

Efectele acestei constrângeri nu se pot percepe decât într-o oarecare măsură, atunci când cineva încearcă să limiteze altcuiva voinţa liberă şi libertatea făptuitoare. Comparaţia însă nu este egală, fiindcă nimic nu este comparabil cu tirania Daimonului.6

Libertatea lumii contemporane?!… Câtă şi ce fericită iluzie trăiau românii în 1989! Libertatea era deviza, simbolul strigat din piepturile arse de suferinţa inimii zeci de ani. Claustrare colectivă şi sanitate întreţinută numai de lumina speranţei că o dată irumperile muţeniei colective vor clocoti şi vor exploda. Dar neliniştea libertăţii sociale este întreţinută tocmai de talentul teatral al lighioanei care ştie să înlocuiască tirania făţişă cu înrobirea prin dulceaţă, prin alimentarea instinctelor şi patimilor. Credem, astfel că suntem liberi, dar ne lăsăm înrobiţi singuri prin pasiuni (a se citi patimi!). Tentaţiile acestor vremuri, chingi reci şi tăioase aşezate constrângător peste sufletele dornice de deschidere. Libertatea fără iubire, libertatea de auto-predicare şi auto-determinare fără discernământul auto-cenzurii ruşinii!… Libertatea unui DA plurivalent întru pierzanie!…”Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos (…)” Libertatea acestui grotesc DA iresponsabil amputează tocmai posibilitatea de câştigare a înţelepciunii: “Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; înţelegere bună este tuturor celor ce  o fac pe ea. Lauda Lui rămâne în veacul veacului.7

Globalizarea!…Cea mai mare provocare a omenirii contemporane. Dulceaţa oferită de lighioană. Scrijelirea identităţilor şi topirea într-un aliaj identitar grefat pe virtuala personalitate a unui Homo Noeticus. Cetăţeanul universal, cel al tuturor compromisurilor, chiar al celor referitoare la renunţările profilurilor specifice. De-personalizarea, lupta lighioanei împotriva tendinţei fireşti de redescoperire a persoanei. Lighioana este fără de chip şi împotriva asemănării. Ori tocmai chipul lui Dumnezeu din om este garanţia şi condiţia dobândirii asemănării, a recuperării persoanei. Pierderea identităţii este egală cu asumarea morţii încă din viaţa materială. Este ceea ce surprinde, firesc, Cornel Constantin Cimâzgă: “Am constatat că analiştii de tot felul şi intelectualii occidentali în general sunt atent preocupaţi de evoluţia europenizării în contextul globalizării!

Acest fenomen pe care Giorgios Mantzaridis, în cartea sa Globalizare şi universalitate, îl găseşte ca pe unul complex, ce se manifestă la diverse niveluri.

Mulţi îl leagă de economie. Şi este logic, deoarece la nivelul economiei, şi mai ales la nivelul economiei financiare, globalizarea prezintă o evoluţie impetuoasă. Ba, mai mult, economia are o importanţă strategică pentru cei puternici ai planetei, deoarece ea poate să le ofere sau să le susţină hegemonia care este asociată, astăzi, cu ideea de superputere a lumii.

Globalizarea nu este însă un mod exclusiv, primordial, ori un simplu fenomen economic. Ea se extinde la toate nivelurile vieţii omeneşti: la cel politic, la cel religios şi chiar la cel duhovnicesc.

Mai ales în zilele noastre când informatica şi internetul, ca <mijloace de lucru>, au adus în avanscenă un nou mod de viaţă, a devenit posibilă şi existenţa unei societăţi flexibile, care poate să se constituie în afara spaţiului şi care are în vedere exclusiv dinamica timpului.

O societate care nu este unidimensională, ci adimensională!

Această societate adimensională, care se extinde, iată, autoritar în întreaga lume, poate părea utopică. Ea este însă atât de reală în planurile şi în rezultatele sale, încât nu numai că influenţează, dar şi obligă toate societăţile să se restructureze şi să se reorienteze în funcţie de cerinţele şi nevoile ei.8

Multitudinea problemelor contextualizate în structura literară a Lucrării, fiecare dintre acestea fiind formulate în cheie duhovnicească, în limbaj maieutic, dau o conotaţie stilistică   aparte construcţiei romanului. Este ceea ce formulam mai sus, despre inspiraţia adevărată. Cornel Constantin Ciomâzgă reuşeşte astfel să surprindă în câmpul devierilor comportamentelor sociale, politice, economice contemporane, în complexele personajelor, în atitudini  şi împrejurări, în paradigma lumii contemporane cu alte cuvinte, jocul nesfârşit şi aparent ireal al lighioanei desublimării spirituale a fiinţei umane. Claustraţi fără să fie conştienţi, oamenii acestor vremuri pierd din sfera preocupărilor cu adevărat importante tocmai necesitatea mântuirii. În opoziţie cu personajele atrase în capcanele groteştilor provocări aneantizatoare care îi claustrează în “subteranele tuturor corupţiilor” se află neaflaţii9 şi sihaştrii, duhovnicii, cei în care mai arde scânteia caldă, dar nemistuitoare a luminii line a sfintei slave. Cei ce se autoclaustrează (Iohanna, de pildă, personajul central al Lucrării), ei fiind mugurele de cristal al romanului, sunt de fapt cei ce se eliberează!… Şi, de altfel judecata logică este simplă în legătura sa cu legicul divin. Nici nu poate fi altfel, atâta vreme cât în această lume supusă domniei lighioanei, tot ceea ce înseamnă rugăciune şi liturghisire este considerat ceva vetust. Pentru cei “realişti” în cheia putreziciunii acestei lumi, oamenii care iubesc rugăciunea sunt “de modă veche”, sunt anormali şi “inadecvaţi”. Trecerea timpului ar trebui să marcheze evoluţia gândirii umane, dar paradoxal, această trecere măsoară numai o alterare a conştiinţei umane, pe cât de accentuată, pe atât de inconştientă. Din păcate simţul bunei măsuri şi al discernământului sunt elemente din ce în ce mai incompatibile cu omul “realităţii moderne”.

*

Una dintre cele mai mari greşeli din percepţia noastră asupra înşelăciunilor este aceea (clasică!) asupra imaginii daimón-ului: diavolul trebuie să fie înfricoşător, urât, caraghios şi dezagreabil. Nu este aşa: ştim că în tradiţia sfântă el este descris ca înger căzut. Părinţii pustiei, părinţii patristici, cei care au simţit vizual prezenţa daimón-ului ni-l dezvăluie ca pe un înşelător, un perfecţionist în mecanismele minciunii… Şi este logic şi legic faptul că alunecarea nu se poate concretiza decât prin halucinantele imagini. Diavolul are puterea de a ni se prezenta într-o multitudine de alte imagini (el nu are caracterul de persoană!) În limbajul modern am putea spune: el este cel mai mare actor, are recuzita cea mai mare, cunoaşte cele mai multe roluri în această lume. Ne putem întâlni cu el şi putem să nu realizăm aceasta… Învăţaţi şi deosebiţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu sau de la diavolul!…Cea mai înţeleaptă invitaţie adresată contemporaneităţii! Din păcate tocmai aceasta este problema: pierderea de către sfera largă a oamenilor a capacităţii de a discerne!…”Înşelătorii noştri vrăjmaşi nu operează grobian şi agresiv!

Percepţiile şi înţelegerile noastre sunt grosiere. Ei ştiu prea bine că mai perfid străpunge inima, spre exemplu, pipăitul cu privirea, decât pipăitul sensibil, superficial al palmelor. Că pipăitul acesta cu privirea are două dimensiuni primejdioase instalate adânc în fiinţă încă din secunda zero a demersului. El se produce imaginativ, deci, înlăuntru deja, fără nici o mişcare sau determinanţă exterioară, care să mai poată fi cenzurată şi respinsă. Este deja acolo, înlăuntru, şi acţiunea este viceversa, cu mult mai gravă, de la interior spre exterior. Şi asta generează şi întreţine cea de-a doua primejdie: memorizarea! Toate simţurile noastre au mari depozite memorizatoare, care se activează pătimaş într-o înlănţuire monstruoasă.

O anume aromă identificată, de exemplu, ne aminteşte spontan de un anume loc, de o anume persoană, de o situaţie anume, de o plăcere anume, de un păcat anume. Şi aceasta este doar o cale. Dar formulele sunt infinite, combinându-se între ele nemărginit. O şoaptă, un gest, o geană de lumină, o atingere, o muzică, un val, o pasăre, un pahar, o floare. Toate, iată, se transformă în puncte de start ale unor trasee imaginative cu finaluri incontrolabile.

Trezvia, paza simţurilor, rugăciunea, lacrimile şi căinţa! Acestea sunt scutul.

Veliar este un duh al subtilităţilor nocive! Proiectele lui înşelătoare sunt în pas cu  contemporaneitatea cea mai avansată, ba, chiar, adesea, o ia înainte, întâmpinându-ne cu noutăţi nebănuite.10

Între noi, din păcate, azi, ne deosebim din ce în ce mai mult numai prin modul în care reuşim să ţinem piept acestor subtilităţi nocive. Nu ne mai deosebim prin modul de a folosi cu mai multă eficienţă talantul pe care ni l-a dăruit Stăpânul.

*

Deşteptăciunea! Inteligenţa!  Înţelepciunea!… Trei trepte pe urcuşul duhovnicesc al omului, de la chip spre asemănare. Trebuie să fii deştept (să te trezeşti, să fii deşteptat din somnul dulceag la care te invită lighioana desublimării spirituale) pentru a înţelege (a deveni suficient de inteligent pentru a discerne) ceea ce este folositor (adică a dobândi taina înţelepciunii) de ceea ce ne este de prisos. Aceasta este ordinea firească a unui real urcuş duhovnicesc, a putea discerne, a putea face legătura între logic şi legic, pentru ca în final să alegem ceea ce ne este de folos între Dumnezeu, al cărui chip îl purtăm şi spre a Cărui invitaţie la asemănare ne îndreptăm, pe de o parte, şi celălalt necunoscut (lighioana), al cărui chip nu îl cunoaştem, dar a cărui respiraţie de venin o putem simţi sub masca multitudinii de ne-chipuri (măşti).

În specificul discursiv al contemporaneităţii noastre atât de diverse întru deşertăciune, Lucrarea lui Cornel Constantin Ciomâzgă este un gest cultural recuperator de lumină lină a sfintei slave. Este un bun re-început al pelerinajului ontologic prin deşertăciunea acestei inadecvări contemporane.

Iar din perspectivă pur literară romanul Lucrarea se aşează negreşit în rândul împlinirilor aşteptărilor asupra umplerii unui hău al culturii române devălmăşite de nuanţele modelor acestui veac lugubru.

—————————

 

1Acest parcurs a pornit de la formele cele mai modeste de câştigare a existenţei şi a continuat prin autodidacticism până la cotele unei responsabilităţi ontologice  remarcabile şi modelatoare şi pentru ceilalţi, trecând prin tentaţii ale iluzoriului materialnicesc, presărate cu forme diverse de ispitire a cugetului. Dar talantul rămâne nestricat în valoarea sa. Rămâne numai ca primitorul să-l valorifice. Şi Cornel Constantin Ciomâzgă a izbutit să depăşească tocmai aceste tentaţii ale ilustrelor nimicuri. Talentat regizor, redactor la una dintre cele mai importante apariţii din presa post-decembristă (“Zig-Zag”), redactor-şef la primul post particular de radio din România (Fun-Radio), important om de mass-media, propus de posturi din străinătate să coordoneze activităţile acestora în România, preşedintele filialei române a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, profesor universitar de jurnalism, autorul unor importante lucrări despre specificul modalităţilor de realizare a materialelor din jurnalism, autorul primului curs de psihologie creştin-ortodoxă din România, truditor în arta talk-show-ului radiofonic şi recompensat cu multe premii primite din partea unora dintre instituţiile şi forurile esenţiale din lumea culturii şi jurnalismului din sfera mondială, reuşeşte să năucească pe colegii săi din media şi din lumea culturii contemporane române prin decizia – cu adevărat copleşitoare pentru cei neştiutori într-ale firescului! – de a se retrage discret din această lume vălmaşă pentru ca sub auspiciile duhului de linişte din mânăstirile româneşti să desăvârşească bisturiul cultural care se pretează admirabil pentru curăţirea puroiului din  trupul culturii noastre, sub forma unei Lucrări admirabile. Lucrarea sa – nu cred că exagerăm! – va avea un impact esenţial care va zdruncina multe dintre snobismele culturale contemporane, aşezându-se, poate, prin importanţa construcţiei literare, numai între operele de monumentalitatea stilistică semiotică a unora precum Coelho sau Eco.

2Care în plan simbolic aduce aproape cu Caron, luntraşul

3Expresia “duh duhovnicesc” ar putea părea pleonastică. În acest context apare şi necesitatea explicării acestei “obsesii” personale de a o folosi. Termenul “duhovnicesc” (pentru  cei angrenaţi şi experimentaţi întru rugăciune!) are şi semnificaţia de “adevărat”. Cu alte cuvinte expresia “duh duhovnicesc” ar însemna “duh adevărat”. Ceea ce gramatical poate părea greşit este corect din punct de vedere teologic (evitarea confundării duhurilor, una dintre cele mai importante construcţii soteriologice!) iar această situaţie este încă una dintre nenumăratele exemple întăritoare ale ideii că intelighenţia pierde din vedere Cuvântul (Logosul) sub avalanşa de cuvinte (vorbe) deşarte pe care le practică. Deşertăciunea lumii acesteia!… Provocare pentru intelectuali!… Pierzanie prin delectare simplă şi “uşor” inutilă.

4Termenul cultură vine de la latinescul cultus care înseamnă (printre alte supoziţii) şi ritual. Ritualul (cultul!) implică şi disciplină şi (mai ales!) înţelegere şi asumare. Altminteri, inutilităţi, teatralisme ieftine şi neziditoare. Dacă ceea ce aflăm/cunoaştem nu ne este folositor pentru dezvoltarea noastră duhovnicească atunci înseamnă că ne este inutil: “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite dar nu mă voi lăsa biruit de ceva (I Corinteni 6, 12). Spectaculosul este, în fapt, în contextul romanului duhovnicesc Lucrarea, un fals ritual, un fals cult, sau mai bine-zis o sumă de ritualuri / culte: cultul minciunii de sine, cultul desfrânării şi pasiunii auto-motivate (a se citi auto-justificate!), cultul compromisului, cultul ignobilei muţenii (opusul virtuţii tăcerii isihaste!) etc.

5Istoria ştiinţelor ne oferă un exemplu prin persoana acelui călugăr (benedictinul Basileus Valentinus, adevăratul descoperitor al antimoniului, nu germanul J. Thölde, aşa cum eronat prezintă Dicţionarul Enciclopedic Român) de la experienţa căruia provine descoperirea antimoniului (în franceză, termenul semnifică “împotriva călugărilor”, amintind de efectul otrăvitor al antimoniului asupra organismului uman, efect experimentat pe confraţii nefericiţi ai respectivului călugăr).

6Cornel Constantin Ciomâzgă, Lucrarea, Editura Cartea Actuală 3C, Bucureşti, 2004, p.190-191

7Psalmul 110, 10.

8Cornel Constantin Ciomâzgă, Lucrarea, p. 78-79

9Admirabilă expresie metaforică folosită de Cornel Constantin Ciomâzgă pentru a numi pe cei, foarte rari, din lumea comună, care vieţuiesc în sfera auto-claustrării metafizice dătătoare de linişte, în sfera acelei sihăstrii nevăzute, a sihăstriei spirituale, în ciuda prezenţei lor, deseori nebăgate în seamă, printre noi: “Neaflaţii! Cei care trec ziua pe lângă noi ca unii de neluat în seamă, smerindu-se în spatele lipsei oricărui semn distinctiv, dar care în târziul nopţilor, când oraşele îşi incendiază subteranele tuturor corupţiilor, se aprind şi ei în rugăciunile lor acolo, într-un bloc undeva, într-un apartament oarecare, ca rugul văzut de Moise pe muntele Horeb. Rugul acela care ardea fără epuizare, având în el pe Dumnezeu Care-i spunea: Eu sunt Cel ce sunt. «Iahve!».

Aceste «ruguri aprinse» în altare de sufragerie, ca şi cele aprinse în depărtate peşteri sau în enigmatice chilii, acestea ţin încă echilibrul veacului lugubru.

Tainicii anahoreţi! Ei sunt cariatidele spirituale pe care se sprijină înneguratul univers. Ei sunt cei care, prin viaţa lor sfântă, au achitat şi achită încă arvuna mântuirii noastre” (Cornel Constantin Ciomâzgă, op.cit., p.100-101)

10Cornel Constantin Ciomâzgă, op.cit., p.134-135

Distribuie...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestDigg thisShare on RedditEmail this to someone

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!

Prin continuarea utilizării site-ul, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. citește detalii...

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close