Revista “LUMEA CREDINŢEI”

Iunie 2004

Cornel Constantin Ciomâzgă
OMUL ŞI LUCRAREA
Interviu realizat de Răzvan Bucuroiu

O carte groasă, o copertă sobră şi un titlu incitant: Lucrarea. A cui? A omului împreună cu Dumnezeul lui, Care este al tuturor. Aici se şi vede rădăcina noastră cerească, în faptul că suntem fiii luminii, cu obârşie în slava dumnezeiască. Cornel Constantin Ciomâzgă este un zarist cu o vastă experienţă. Director, în anii 90, la mai multe posturi de radio (Fun Radio, Radio Tinerama), condei omologat la nenumărate publicaţii, omul pe care Lumea credinţei vi-l prezintă în acest interviu a fost, de-a lungul carierei sale, un formator de opinie şi un îndrumător al multor generaţii de ziarişti. Şi brusc, pe când era în plină ascensiune profesională, nelipsindu-i nimic (ba, dimpotrivă), s-a retras din tumultul lumii, începându-şi lucrarea. Colegii de breaslă, prietenii, învăţăceii, n-au mai înţeles nimic. De-abia acum Cornel Constantin Ciomâzgă poate să vorbească public despre ceea ce i s-a întâmplat. Aşadar, fiţi atenţi!

Aţi investigat “cazul Iohanna” încă de la semnalarea lui în presă. Acest personaj există cu adevărat, în carne şi oase?

Vedeţi, trăim într-o lume în care minciunile trec drept adevăruri, de aceea adevărul pare adesea şi el neverosimil. Da, Iohanna există, în carne şi oase. Ea s-a autoclaustrat timp de 26 de ani. Asta s-a petrecut cu ani în urmă, în comuna Ostra, judeţul Suceava. Reporterul Tudor Barbu a prezentat cazul şi l-a filmat chiar atunci, în 1991.

Unde se află acum?

Ştiam că este în Germania, la un tratament, la invitaţia Ambasadei Germaniei, care a participat la eliberarea ei, Iohanna provenind dintr-o familie de saşi. Personajul cărţii mele păstrează doar numele acestei fete; concret, în carte prezint o combinaţie între două cazuri: Iohanna din Ostra şi o altă fată, Codina, care este claustrată de mama sa. Prima s-a autoclaustrat 26 de ani, cealaltă a fost izolată 18. Iohanna, după 26 de ani, a ieşit completamente avariată; nu a fost şi cazul Codinei.

Care este punctul comun între acest personaj “compus” şi Dvs.? Trebuie să fie o legătură, pentru că prea vi l-aţi însuşit…

Nu ştiu dacă e vorba despre o însuşire… sau despre un punct comun. Punctul comun, dacă putem vorbi despre unul, ar putea fi eliberarea! Care este o lucrare…O lucrare a lui Dumnezeu la care fiecare dintre noi răspunde sau…nu. Dacă nu răspundem, rămânem în cealaltă lucrare, a daimonului. Există doar două drumuri. Punctul comun tuturor este atunci când omul îşi doreşte cu adevărat eliberarea şi se încredinţează complet lui Dumnezeu. Este şi ceea ce au făcut unele dintre personajele din cartea mea. Vedeţi, avem de-a face cu un Dumnezeu Ce Se lasă descoperit şi Care ni Se relevă până la revelaţie. Bate şi ţi se va deschide, Cere şi ţi se va da, Caută şi vei afla. Mă întreb de unde absurdul lui Crede şi nu cerceta?

Pe Dvs. cine v-a închis în spaţiul numit “cazul Iohanna”?

Dar eu nu sunt închis nici măcar în cazul acesta. Sunt un om liber. Un om eliberat! Şi asta pentru că-L rog zilnic pe Dumnezeu să mă ajute să Îi fac voia. Nici pe departe nu sunt prizonierul poveştii Iohanna. Nu mă mai pot închide în nici o poveste, exceptând “povestea” mântuirii, singura care mă preocupă şi de care mă las cuprins în fiecare zi.

Atunci pentru ce aţi scris cartea numai în condiţiile retragerii / autoclaustrării la mănăstire?

Pentru că am simţit nevoia protecţiei rugăciunii prin participarea permanentă la slujbe. Am scris, în prima parte, într-o monastire care are un regim de slujbe foarte riguros şi unde nu se mănâncă niciodată carne: Sf. Nicolae Sitaru.

O carte e o carte. De ce trebuia să fie musai pusă sub rugăciune? E totuşi un roman…

Nu ştiu dacă este numai un roman. Dar trebuia pusă neapărat sub rugăciune, pentru că este o carte de întâmpinare pentru omul vremurilor acestea meandrice.

În ce categorie s-ar înscrie Lucrarea Dvs.? Roman, teologumenă prelungită?

Treaba mea nu este să-mi categorisesc opera. Iertaţi-mă. O vor face poate alţii.

Ce v-a lipsit cel mai mult pe parcursul acestei retrageri planificate?

Absolut nimic nu mi-a lipsit, din ceea ce am lăsat în urmă. Am căpătat chiar în plus. Mai cu seamă…semne, la care nu m-am aşteptat. Nu mă întrebaţi însă care, căci nu vă voi răspunde.

Aţi părăsit o situaţie profesională stabilă şi foarte onorabilă. V-aţi părăsit temporar şi familia. Cei dragi pot fi consideraţi, prin extensie, victime colaterale ale “cazului Iohanna”?

Nici pe departe! Nimeni nu are dreptul să-şi sacrifice familia întemeiată în Biserică. În bună înţelegere s-a făcut această retragere temporară a mea, care nici măcar nu ştiu dacă s-a închis odată cu publicarea acestei cărţi. Eu sunt însă în cele mai bune raporturi cu familia mea, în sânul căreia m-am şi întors.

Cât timp a durat, în total, retragerea Dvs.?

Elaborarea cărţii a durat 12 ani. Motivarea în sine a durat atâta. Dumnezeu a avut ceva de furcă cu mine să accept să scriu această carte. Retragerea a durat aproximativ 6 ani, din 1996 până în 2002. Din 2000 până în 2002 a fost întreruperea ultimelor conexiuni profesionale şi sociale.

Nu v-a fost frică nici o clipă? Nici o nelinişte, nici o îndoială?

Nu. Am socotit acceptul familiei ca pe un semn că “Lucrarea” şi retragerea mea erau de la Dumnezeu. Nu am simţit nici un fel de nelinişte.

Ce calitate deosebită ar trebui să aibă un om care pleacă din lume?

Dacă pleacă aşa ca mine, care m-am aşezat într-o monastire fără să fiu de acolo, trebuie să îndeplinească 3 condiţii: să aibă binecuvântare de la duhovnicul său, binecuvântare de la chiriarhul locului şi, desigur, de la stareţ. Şi mai e ceva: să fie lucid şi sub semnul cunoaşterii. Nu ne putem aşeza în credinţă fără cunoştinţă. Cunoştinţa aceasta îmbracă două forme: cunoaşterea învăţăturilor şi asumarea aplicabilă. Ele trebuie să devină aplicabile. Poţi să cunoşti foarte multe, dar să nu aplici nici măcar un singur cuvânt. Aplicarea aici înseamnă exclusiv trăire.

Trăire, de bună seamă. Dar cum ştim în ce loc ne-ar dori Dumnezeu să fim?

Cine călătoreşte pe drumul acesta singur, cu siguranţă ajunge în rătăcire. Avem nevoie neapărat de un însoţitor, adică de un duhovnic şi de un povăţuitor, de un desluşitor al cuvântului lui Dumnezeu. Cuvânt care nu e nici uşor de căpătat, nici uşor de păstrat.

Cum se alege duhovnicul, domnule Ciomâzgă?

Un mirean i se plângea părintelui Cleopa că-şi tot caută duhovnic şi nu-l găseşte. Părintele, cu acea notă uşor hâtră, îi răspunde: “Ptiu, mânca-te-ar Raiul, tu să găseşti duhovnicul?! Duhovnicul să te găsească pe tine…”

Poate fi închis călugărul într-o definiţie, pentru toată lumea?

Arhim.Atanasie Glatcovschi definea călugărul, în Psihologia monahilor, astfel: acel om care acceptă să îmbrace chipul îngeresc. Adică să intre în acel tip de nevoinţă, cu ambele sale sensuri: nu îşi mai face voia lui şi se nevoieşte într-o oarecare formulă de suferinţă, de despătimire. Scopul? Obţinerea desăvârşirii, pentru a lua locul îngerilor căzuţi cândva…

Lumea, în general, îi etichetează pe călugări ca fiind foarte egoişti. Au întors spatele problemelor lumii, se mântuie de unii singuri, etc…

Vă contrazic!

Asta şi vreau!

Când cineva este primit în călugărie, este întrebat dacă nu cumva a fugit de lume şi dacă nu cumva a întors spatele lumii acesteia. Vedeţi, el moare pentru lume, iar perspectiva celor 3 voturi cred că spune totul…Curăţie deplină, sărăcie totală şi aşezarea în ascultare – cel mai greu lucru. Tăierea voii nu se face cu uşurinţă. Este cel mai complex exerciţiu al desăvârşirii!

Cum poate fi o persoană întreagă – asumată până la capăt – tăindu-şi tot timpul voia, adică propria personalitate?

Prin eliberare! Tăierea voii asta înseamnă: eliberare.

Dar el, ca persoană, cu ce mai rămâne?

Cu libertatea! Devine, în sfârşit, un om liber. Este o frumuseţe paradoxală. Trăieşte numai în voia lui Dumnezeu. Nu strigă omenirea de mii de ani: libertate?! Şi n-a găsit-o nici până acum… Pentru că se face tot timpul voia omului. Şi atunci cine să-i spună dacă e bine sau e rău? Cine să-i arate direcţia? Când mergem pe un drum şi nu mai ştim direcţia, nu întrebăm pe cineva de-al locului, care ştie: Frate, în ce direcţie e localitatea cutare? Aşa şi aici, sau mai abitir aici, pe calea duhovnicească.

D-le Ciomâzgă, ce caută intelectualii la mănăstire? De ce dau ei târcoale acestor spaţii ale spiritualităţii răsăritene?

Ce caută alţii nu ştiu. Eu unul am căutat răspunsurile multelor întrebări. Răspunsuri pe care le căutasem în filosofiile orientale, în curentele literare, în arta cinematografică, în jurnalism etc. Răspunsuri care erau aici, în Biserica mea.

Pot să afirm că pentru mine această perioadă a însemnat mai mult decât pregătirea oricărui masterat sau doctorat.

Călătoriţi mult acum, în încercarea de a purta mesajul pe care l-aţi descoperit…

Umblu cu cartea mea prin toate oraşele ţării; am fost deja în Argeş şi în Braşov. Mă întâlnesc cu presa, apoi cu tinerii – elevi şi studenţi –, dar şi cu preoţii şi cu credincioşii, pentru că am să le spun ceva ce nu vor găsi lesne şi oriunde, iar ei mă primesc cu bucurie şi cu deschidere.

Aveţi un aer de apostol al vremurilor din urmă. Pare că aţi ieşit la propovăduire!

Nu am voie să arestez ceea ce Dumnezeu mi-a arătat mie. Vreau să le spun oamenilor: Faceţi ceea ce am făcut eu. Căutaţi! Credeţi-L pe Domnul, dar mai ales gustaţi-L! Veţi constata că este cu adevărat bun… Numai în Biserică vom descoperi cele două mari şanse, care nu trebuie irosite: şansa purificării şi şansa tămăduirii sufletului. Adică refiinţialitatea, adică revenirea la condiţia de om. Omenirea este în clipa de faţă sălbăticită. Suntem într-o fundătură pe toate planurile: economic, politic, social. 85% dintre familiile româneşti sfârşesc pe holurile tribunalelor, iar celelalte trăiesc în camuflajul neînţelegerilor de zi cu zi. Dar se poate şi altfel…

Ce aşteptaţi să se întâmple în urma citirii cărţii Dvs.?

Aştept ca oamenii să revină la starea de normalitate, aşa cum se întâmplă cu personajele din cartea mea. Să redescopere suma normelor şi legilor dumnezeieşti. De aici vine şi termenul de normalitate: de la normele lui Dumnezeu.

Ce spun oamenii Bisericii despre acţiunea Dvs. singuratică?

Mă bucur de relaţii sănătoase cu mulţi duhovnici, cu arhierei şi cu mulţi trăitori întru Hristos.

Din ce trăiţi, D-le Ciomâzgă?

Mă încredinţez voii lui Dumnezeu şi, precum vedeţi, nu aveţi în faţă un om care pare istovit de foame şi nici în zdrenţe. Mulţămesc Domnului, am tot ceea ce îmi este necesar.

Îndoieli nu aveţi?

Faceţi şi Dvs. ca mine şi vă garantez că nu veţi avea nici fir de îndoială!

De asemenea, ai putea dori...

error: Content is protected !!

Prin continuarea utilizării site-ul, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. citește detalii...

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close