Cine ucide lumea?

“În scrierile și în tăifăsuielile cu aere analitice, filosofice și teosofice, ale unora și altora, întâlnim adesea concluzia lamentatorie că trăim într-o lume suferindă. Și chiar așa este. Numai că ceea ce nu constată observatorii este  faptul că sursa durerilor care creează această suferință sunt chiar ei. Fiecare în parte! Mădulare sau organe ale sistemelor comunitare, social-universale ale lumii în care trăiesc.

Tragismul umanității îl constituie comunitățile fără comuniune.

Derapajul înspre această neevaluată, dar incomensurabilă, dramă s-a produs atunci când comunitatea orașului și-a extins nemăsurat limitele sale orizontale și verticale.

Așa au apărut marile citadele inaxiale! Axa societății ar fi trebuit să fie Biserica. Ar fi trebuit, și trebuie încă, pentru că nu este și nici nu știu dacă a fost, în chip autentic, vreodată. Axă! Căci reper, uneori chiar fundamental, a fost și tinde, cu mari dificultăți, pe ici, pe colo, să redevină.

Veliar i-a inspirat, însă, pe arhitecții și edilii ultimelor trei secole să construiască fără să țină seama de nevoile duhovnicești și de primejdia risipirii ființiale. Așa a apărut marele dizolv! Omul a devenit o particulă risipită în sistemele care, pe cât s-au vrut mai controlate și controlabile, pe atât au devenit mai pulverizate. Când oamenii orașelor au început să nu se mai cunoască, încetau de fapt să se mai recunoască.

În comunitățile mici oamenii sunt recunoscuți după familie, după trecutul factologic, după locuință, dar mai cu seamă după prezența lor în comuniunea Bisericii.

Cetățile moderne au nimicit aceste date și repere. Omul a devenit în marele oraș un necunoscut printre necunoscuți, un străin printre străini. O lucrare strict demonică s-a petrecut. Diavolul i-a furat astfel omului unul dintre harurile coordonative: rușinea! Aceasta a fost cheia râvnită de Belzebut spre a putea deschide cutia destrăbălărilor! De aici n-a mai fost decât un pas până la hăul întunericului.

În această adumbrire a început mortificarea. A fost stârpită perceptualitatea firescului. O spun toate statisticile ultimilor cincizeci de ani.

Omul nu-și mai poate folosi decât trei, patru la sută din zestrea cerebrală. Geniile abia dacă mai folosesc cincisprezece, douăzeci la sută.

A agonizat Rațiunea, Cugetul abia mai palpită, Conștiința nu mai are definiție.

Câți știu că Mintea, Inima, Rațiunea, Cugetul și Conștiința sunt de fapt mădularele sufletului, așa cum picioarele, mâinile, ficatul, inima (organ biologic) sau stomacul, sunt mădularele trupului. Că organele sufletului, mai abitir decât cele ale trupului, se îmbolnăvesc; că suferințele trupului sunt doar rezonanțe exterioare ale adevăratelor și profundelor afecțiuni care sunt lăuntrice, sufletești!”

 

fragment din LUCRAREA

Distribuie...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestDigg thisShare on RedditEmail this to someone

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!

Prin continuarea utilizării site-ul, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. citește detalii...

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close