Scrisoare către „Lucrarea”

Crede’mă,

este pentru întâia dată când cutez să împart cu cineva, iată, public, o scrisoare care mi’a fost doar mie destinată.

Fac asta doar dacă te vei încumeta s’o citești acum cu mine…

Irina Petra, să mă ierți că am făcut asta fără să’mi dai vreo încuviințare și te rog să’mi primești încă odată perspectiva gândului plecat a recunoștință.

Citește și… fă ce vrei!

 

Scrisoare către „Lucrarea”

20 Aprilie 2018

București

 

„Aceasta nu este o carte!”

Voi începe călătoria mea din acest Punct. Smerit Punct, Cheia cea de pe urmă a Lucrării și a lucrării, deopotrivă. Spun aceasta pentru că strigătul: „ Aceasta nu este o carte!” un moto prins parcă în lance de drapel al unei țări în formă de Pește, moto al întregului traseu narativ, dar și al Căii trăirilor celor mai de nepătruns, stă asezat, molcom, dar ferm, pe ultima pagină a cărții, coperta.

Am luat manuscrisul în palmă, l-am scos din brațele Plicului-suport ce-i servește drept protecție, protecție de tot ce îl poate murdări, păta… din lumea materiei și nu numai. Iar acest periplu în inima Omului poate rămâne fără-de-pată doar prin citirea lucrării cu Sufletul. Am în față, astfel,2 ferestre acum… Plicul și Manuscrisul-lucrare.

Încă aștept. O Privesc. O simt. Aveam 9 ani când avea să înceapă Lucrarea. Sunt 14 ani de când aceasta a intrat în lume, purtând cu ea rod de Taină ce nu face parte din lume. Și încă 12 ani au roit în jurul veșnicie, pentru ca Pruncul-Lucrare să fie pregătit pentru plonjarea în această lume, nepregătită încă pe de-a-ntregul să și-o zidească în cetățuia ființei.

26 de ani în Așteptare. Dar în eternitatea re-Cunoașterii de taină se vor întinde timpii ce au semn spre a veni.

O rostuiesc, cântărind-o în balanța inimii și, Doamne, cum se simte arderea, arderea din miez de ființă. Arderea fără-de-cenusă si Chemarea.(…) O lipesc de inimă  și îi simt urcușul. Urcușul “poveștii”, urcușul “acțiunii”, dar mai ales urcusul nostru, al cititorilor, înlănțuit verigă cu verigă de cel al personajelor: Om și oameni cu reală ființare și existență Aici.

***

“-Blagosloviți și iertați, bunule Avva!

-Domnul și Măicuța Lui!”( pag.11, “Lucrarea”, 2004)

Și Lucrarea s-a lăsat A FI pătrunsă. Dar cioc-ul s-a dat din interior. Asemenea ieșirii din Ou.

Îndrăzneala mea de a cuvânta nu pe marginea, ci chiar din miezul acestei Lucrări, mă conduce nu spre zona aridă, uneori rece, a recenziei, nici spre  cea a comentariului literar, simt să las deoparte tiparele, mă dezbrac de schemă,renunț la termenii consacrați unei riguroase analize de text, de simbol sau metaforă. Voi curge, așadar, în cele simțite și trăite, scriu la rându-mi o Scrisoare de Răspuns către“Lucrarea” și la Chemarea germinandă în ea.

Un simplu cititor, rătăcit peste ani, cu un Manuscris fără-de-ani în față.

De la întâile cuvinte, te simți așezat pe o Scară. O Scară dreptă, cea mai dreptă, fără rudenie cu spirala.  O Scară ale cărei trepte nu le vezi ca număr sau ca întindere,nici pe cele care duc în sus, nici pe cele care duc în jos. Dar le simți că multe sunt, Doamne, în ambele sensuri.

Nu voi povesti din acțiune, desi voi culege anume scene; nici măcar un grăbit rezumat nu voi face, pentru că dorința cea îndelung-așteptată a fi trăită este să vă îndrum spre o virgină întâlnire direct cu “Lucrarea”. Fără pecetea viziunii personale asupra desfășurării evenimentelor.

De ce spun aceasta? Pentru că fiecare va trăi inclusiv depănarea evenimentelor – nu mai vorbesc de simbolistică- după un alt ritm și poate si o altă “logică”. Iar acest Alt Ritm  de fapt aduce și propulsarea din treaptă în  treaptă, pe Scara. Aparent, există o cronologie fixă a evenimentelor. Pătrunzând însă mai în adânc, te întâlnești cu contrariul a ceea ce evidența părea a fi. Evidența nu mai este suficientă sieși. Suflete și locuri sunt suspendate într-un carusel al celor mai cutremuratoare trăiri.

La începutul întâlnirii cu “Lucrarea”, scriam despre cele 2 ferestre  ( de pe copertă), Plic și Scrisoarea-lucrare. Căci astfel le simt pe amândouă în “astă”Clipă de sine-șezătoare.  Și da, aceasta nu este o carte! Este o scrisoare pe care Cerul a trimis-o Pământului, prin sufletul Cornel Constantin Ciomazgă, dobândind puterea pășirii în aceste lumi suprapuse deseori cu lumea noastră văzută,“prin  încurajările, binecuvântările și rugăciunile unor ierarhi, ale unor mari duhovnici și trăitori întru Hristos”, cum stau ca mărturie cuvintele autorului. De aici poate și tăinuirea ei, spre a nu fi devoalată cu ușurință, în Plic de hârtie și în plic de oglinzi. (…)

Și, astfel, ferestrele mele dragi, arcuite de Sfinți,Arhangheli și trepte de Ceruri , au primit spre final de poveste, botezul înălțimii Porților. Ferestrele s-au născut pe sine Porți. Porți de Cer și cufundare spre unire cu Dumnezeu.

Pentru că Sămânța Lucrării, ultima și prima aripă de boltă în jurul careia se țes toate este reprezentată de triada unei cosmice Mirări:  Germinarea, Ceasul 1 de Creștere și Nașterea. Cele 2 Ferestre se nasc Porți spre Cer. Și acest Ou stabil, unicul Loc ce rămâne nestrămutat, cu Suflete fără-de-clătinări în cele ale modificării direcției Urcușului pe Scară este Sfânta Catacombă.

Acolo și numai acolo Timpul,Spatiul și Sufletele par a sta în Loc.

Acolo Părintele Gheron, Avva Haralambie și Părintele Nichita sunt legăminte între Cer și Pământ, între Dumnezeu și omul cel din lume.  Și numai ei, Părintii pustnici, RĂMÂN, dăinuind. La final de poveste, când toate personajele par a-și trage sufletul după întregul maraton al devenirii, al vindecării, al lovirii chirurgicale cu dalta credinței, spre șlefuire, singurii Locuitori de Ceruri pe Pământ sunt în acest Axis Mundi- Sfânta Catacombă. De Aici i-a foc inima.

De Aici se trezește sublima Ardere ce își întinde ramurile aidoma unei Rădăcini de Munte, de unde iau naștere, țâșnind, mai multe izvoare. Izvoare de trezire, Metanoia în germene crud, sănătos și mustind a Viu și a Dumnezeu. Izvoare ce duc minunea divinului în-spre și spre lume, pentru a scoate Omul din lume și a-l re-așeza cald și blând, în “mâinile moi ale lui Dumnezeu”. Pentru cel din lume,  Bătrânii pustnici par a fi, nepătrunzând esența și privind doar la suprafață,  simulacre ale sacrificiului suprem. Când, vai, câtă cortină, cât ne-adevăr!

Ei sunt singurii din Întregul “Lucrării” care se află ne-urniți, ei sunt într-o oglindire senină a lui Acasa. Dacă se de-cojește și ultima peliculă de văl al ignoranței, vezi curat cum Bătrânii neamului COBOARĂ din Cerurile ridicate de Dumnezeu pentru ei, încă de Aici, de pe Pămant, spre a RIDICA. Coborâre întru și spre Ridicare, ridicarea semenilor, ridicarea sufletelor și dăruirea  lor de unic Sens în Adevărul care este Hristos. Bătrânii refac oarecum,în plan simbolic, Drumul Coborârii în iad al Mântuitorului, spre eliberare, iertare și urcare lângă Tatăl, a sufletelor.

Momentul coborârii în genunchi în inima peșterii, spre Sfânta Catedrală- Ou cosmic în suflet de Munte, născut cu 7 veacuri în urmă, este cutremurător. Pleci fruntea în citire închipuindu-ți cum suprafața netedă a rocilor este rodul și darul mersului pe genunchi și coate timp de 7 veacuri de către Bătrâni Isihaști.

Cele 3 clopote ajunse din ne-Ajuns, îndrăznesc a grăi, în cetatea zburândă în Duh, completează acest tablou mișcător de înaltă și totusi nevrednică copleșire. 3 clopote ce bat parcă la unison cu cele 3 inimi de Bătrâni, în cele 3 chilii de piatră grăitoare, în jurul unui unic izvor cu apă de munte, izvor unit în ființă cu Unicul Izvor de Adevăr și Iubire divină, Dumnezeu. 3 Clopote în inima Munților, despre care nimeni nu știe pe ce cale au ajuns aici.

Am văzut Bătrânii botezând lumea în lacrimile lor. Și în ce lacrimi era rostuit a o cuprinde, spre vindecare. Întâlnim aici Altfel de Plâns decât am crede. Este plânsul Iubirii față de Cruce și de Cel care a preschimbat cuiele în flori și spinii în rugăciune. Este Plânsul inimii, nu al ochilor.

Prin acești Bătrâni surprinși împlinind Miezonoptica, vezi Crucea fiecărui suflet prin alți ochi, din alt ungher al ființei. Asumarea Crucii pavează drumul către Inimă. Crucea și Toacă se îngemănează în unic tablou, toaca vestește Crucea, dar toaca însăși este o Cruce, o suprapunere de brate de lemn, este sumă de Om și de Lemn, în vestirea Domnului.  Ajungi a înțelege că „iubim sau urâm, privind din afară. Nu raționalizăm bine în multe situații fiindcă nu căutăm să le pătrundem mai adânc.”( Sf. Nicodim Aghiorâtul, „Războiul Nevăzut”- pag.11, „Lucrarea”, 2004 )

„Universul” citirii mele s-a tesut la un prim nivel  în jurul a 2 mari nuclee: Sfânta Catacombă versus Conacul-Templu. Părinții, Bătrânii cerești față-n față cu Maestrul Podurilor, creator de punți între realități.
Paradoxal, Culmea cu Arini este ea însăși un Spațiu- Pod. Pod între cele 2 micro-universuri. Iohanna, aparent victimă, este una dintre Cheile fundamentale, o aripa între Lumi.  Și o Inimă cu rădăcinile strașnic înfipte în Cer.
Dincolo de acest prim nivel, sunt de depănat taine. Am reacționat ca un războinic mihailic la fiecare menționare narativă  de numere: 3-33-7 și multiplu de 7 ( inclusiv numărul pomilor din livada 365 deloc întâmplător ales- suma 14- 7) din partea  „Cosașului de Punți”, cum l-am simțit a fi, Chinezul sau Maestrul, cum e menționat în „Lucrarea”. Numere care, în oglindă, sunt folosite…inversat.

Chei ce deschid Zborul & Chei ce sfarmă nu doar Zborul,dar zdrobesc Aripi . Aceleași numere sunt fie Adevăr fie ciob de oglindă mincinoasă ce încearcă o imitare a lui.

În Sfânta Catacombă avem: 3 Bătrâni, 1 grotă, 3 chilii, 1 Biserică-Catacombă înlauntrul muntelui, 3 clopote, 1 izvor, 2 paraclise, 7 morminte. În Templu: 1 Maestru, 1 labirint, 1 masa rotunda centrala cu 12 locuri (imitând în aceeași oglindă a inversării pe cei 12 apostoli de odinioară), 7 mese în jurul mesei rotunde, fiecare cu 7 scaune.

 Sunt față-n față 3 Instanțe de putere: Sfânta Catacombă, Conacul Piticilor de Foc-Templul și Grajdul ce, la o primă vedere, a ținut-o pe Iohanna ferecată, fiindu-i Închisoare, când de fapt i-a fost Cuib de protecție în fața a tot ceea ce reprezenta Întuneric în juru-i. Întemnițarea cea de la suprafață tăinuiește sub coaja ei miracolul auto-Ferecării, întru eliberarea, Salvarea și vindecarea de Sine.

Mă aplec pentru o mână de clipe asupra fiecărui unghi din acest Triunghi. Și o voi face în ordine  inversă, întocmai pentru a Simti că, prin cele 2 Manifestări evidente de Lumină și de Divinitate: Catacomba și Grajdul,  Conacul-Templu e prins la mijloc.

Grajdul în care Iohanna a ales să se Închidă spre a se Deschide sublim, la un anume Ceas a întors în inima pagina istoriei la alt Grajd, staulul de odinioara unde Pruncul Iisus s-a născut, El Însuși venind ca Punte Divină între Dumnezeu-Tatăl și Om. Acest loc al mizeriei dobândește,prin elementul hristic, cupolă împărătească de Cer. Iohanna trăiește aici clipa sfântă a unei Bune vestiri, vestea despre Rostul Crucii pe care o poartă, vestea că, prin acest unic balsam îi vor fi toate rănile sufletului închise, iar cicatricile rămase vor rodi har. Arhanghelul Gavriil și Maica Bună, Maria Fecioara, sunt alături de Părinții Sihaștri, Prezențe țesute perfect în Firescul realității noastre. Nimic nu aparține ficțiunii. Totul este viu și în Adevăr.

Catacomba este Casă de Dumnezeu, acolo nu există atingere de Întuneric. Grajdul este frontul manifest de luptă; confruntările cele de interior și de exterior, pe ambele dimensiuni, acolo se împlinesc. Dar nu e loc de temniță, ci este Grădină a punerii-de-noi-Răsaduri ale ființei reînnoite, prin Hristos.Aici întunericul se lasă pe sine Manifest. Se aude. Se vede. Se pipăie și se miroase.

În Templu, e alta povestea. Acolo tronează ne-Manifestul, acolo Pacea din Sfânta Catacombă este clonată prin pacea bunelor maniere, al „bunului-simț” al valorilor universal acceptate. Blândeții Bătrânilor i se găsesc corespondente: tactul, diplomația, gesturile atent vegheate și supra-vegheate. În Catacombă, Dumnezeu este Tatăl. În Templu, Omul este Dumnezeu. În Catacombă, Bătrânii sunt permanent în Iubire și Pace cu ei înșiși. În Templu, găsim un Maestru suferind adânc din lipsa Iubirii, într-un acut război launtric cu sine, dar care la suprafața Stărilor mimează găsirea lui Acasă și faptul că nimic nu îi lipsește. Când de fapt, nu are nimic din ceea ce A Căutat dintotdeauna. Se simte în el Golul, toate luminile stinse (…).

 Întâlnirea din templu, atât de pașnică în relatarea de text, a fost tot o confruntare. Și încă una la fel de nimicitoare ca și cea petrecută în grajd, cu Bătrânii alături de Iohanna, pe parcursul citirii Rugăciunilor, în războiul cu demonii. Dar la un alt nivel a fost purtată decât cea prin care trecuse Iohanna în lupta cu îngerii întunericului, cu totul altfel decât momentul exorcizării Atzei.

Acolo a fost altceva. Aparent pacifist s-a desfășurat tot, diplomatic și cu înaltă gentilețe. Acolo s-a format Triunghiul de luptă. Și Bătrânii au fost și ei prezenți, prin rugăciune.  Lângă Dumnezeu și Satana a mai apărut un „Punct de Unghi”-marcat prin Francmasonerie- Ezoterism(…). Aceeași Mărie cu altă pălărie. Avea Dumnezeu Lucrare pe 2 Planuri. Același Întuneric, doar că unul îmbrăcat în haine de gală, cu chip senin, voce calmă, studiată, un gentleman și un iubitor al valorilor și virtuților umane. Doar că- anulator de Dumnezeu. Întunericul sub Masca lui Nu-Cred-Întru, dar… Cred-În. Așa am Simtit. Așa.

Parodia realității trăite este că ne aflăm în fața a 2 manifestări în atacul Întunericului asupra Omului: la vedere, manifest (în grajd) și voalat, cu Mască așezată peste toate valorile și virtuțile promovate prin creștinismul ortodox, DAR e scos din aceasta Lucrare însuși Creatorul- Dumnezeu. Imaginea unui Dumnezeu-Arhitect și nu a unui Dumnezeu-Tată nu este decât o altă treaptă spre a-l  desprinde pe Om de uman, de sămânța de Dumnezeu pusă în el la dospit dintru Început, de Bucuria Iubirii și a manifestării acestei Iubiri. 

3 scene zguduie major prin impact, 3 scene ale triumfului de Adevăr și de Hristos în Om: mărturisirea, spovedania publică a lui Leon în fața comunității de credincioși și în fața preotului, cu Altarul alături. Eliberarea Iohannei și pășirea ei ca Mireasă a lui Hristos în mănăstire. Și declinul Maestrului, spre re-nașterea Omului nou, lepădat de măști, de întuneric.

Am simțit bucurie pentru salvarea Dariei, împăcare pentru David, m-am mâhnit pentru Petre, dar cu nădejde de copil năzuiam ca rugăciunea și sihăstria fiicei să aseze trepte pe scara lui Petre spre mântuire.Am plâns în ceasul spovedaniei lui Leon în biserică, am simțit „Lecția” Harului și a rugului aprins în miezul inimii fiecărui suflet prezent, la acel sublim Botez al ființei lor.
M-am așezat în genunchi lângă părinte, la Altar, trăindu-i emoția cumplită, când el, Leon , cel ce se spovedea, stătea în picioare, dar de fapt era mai în genunchi decât oricine altcineva.

2 momente sunt în care Comunitatea devine metafora unui suflet-unic și se comportă ca și cum ar fi 1 singur Om. 2 Momente extreme ca și vibrație a Stărilor: Praznicul Negru si Ceasul spovedaniei lui Leon. Câtă negură avem în prima scenă, cât Greu resimțit până și de Maestrul ce conducea spectacolul, dorind și încercând o testare a limitelor întunericului, ale cărui forțe nici el nu le-a mai putut susține, prin puterea magiei. Decăderea Omului și degradarea Frumosului din el. Și ce Lumină pune în Balanța Adevărului spovedania lui Leon, cu aceeași Comunitate prezentă, dar într-un Leagăn divin al iertării, al plânsului din stra-ființă, al unirii spre o comună vindecare, prin Sfintele Taine ale Bisericii.
Iohanna…Siluana, Pilda vie a Cerului că deseori nimic din ceea ce pare a fi nu și ESTE cu adevărat și ceea ce nu se vede, e limpede și Clar Vederii. Atza…mamă și demon, Om si sălaș al îngerilor întunericului, dar până și ea…o cheie. Și prin ea Domnul a lucrat.  O cheie „întoarsă”, ce nu deschide ci închide, în fața căreia Fiica alege Calea cea Dreapta, având sprijin clipă de clipă Cerul, prin care Fiica ei îmbrățișează adevărata Mamă, Maica Maria, Blândețea Cerului.

„Marea ardere” a început și în  Maestru în secunda în care a observat, halucinat, metamorfoza chipului lui Leon după spovedania publică. Atunci a avut puterea de a recunoaște întâia dată înălțimea Lucrării lui Dumnezeu în Om. Ce frumusețe și ce „bătălie”câștigată poate fi mai împlinitoare decât cea a cărei izbânzi este atinsă prin Pace, Înțelepciune, coborâre cât mai adâncă în tine însuți.

Vorbesc de Luptă. Paradoxal și „nepotrivit poate, la prima vedere, plecând de la adevărul că cea care primează este Pacea. Într-un timp primordial, al blândului Început, era Pacea și Pacea era în Cuvânt. Și Pacea își era sieși suficientă pentru că ea venea de la Dumnezeu. În a noastra lume, însă, pentru a dărui celor din jur pace, trebuie să fii tu mai întâi una cu Pacea, trebuie să porți lupta cea mai aprigă, care este cu tine însuți. Și aceasta este una dintre sublimele Chei ale Lucrării.

Fiecare luptă își are menirea, aparenții învinși și aparenții învingători. Sublim este și Locul re-Găsirii de sine al Maestrului, un loc al eternului Botez și al vindecării de noi, cu noi, întru Domnul- Iordanul cu Sf. Ioan Botezătorul drept Gazda. Maestrul pleacă, dar nu Fuge (cum pare a fi), ci pleacă spre a se căuta, ,re-găsi și re-naște pe sine, prin lăsarea în „mâinile cele moi ale lui Dumnezeu”.

Acest „Aici șezui și plânsu-mi. Aici învăț să mor în fiecare zi și să renasc asemeni.”( pag.306, „Lucrarea”, 2004), text al scrisorii Maestrului ieșit din măiestrie și botezat în Adevăr, către Leon, e strigăt al Omenirii spre Omenire, nu strigătul unui singur om.

Citiți cuvintele de mai sus și apoi priviți triada celor 3 imagini ce Împart Lucrarea, parcă, pentru a o Uni, în 3 ramuri de trezire, de Metanoia. Această succesiune de 3 ipostaze este reprezentativă pentru călătoria re-găsirii lui Dumnezeu înlăuntrul  fiecărui suflet.

Întreaga Călătorie a sufletelor încape în Carapacea acestei  Nuci- amintire a Clipei-Zero din Primordial.

“ La intrarea în Schit, aveam inima cât o nuca.”( pag.119, “Lucrarea”,2004), ne sunt împărtășite starea, simțământul.

Da. Așa. Aceeași Nucă.

Fotografia jumătății de nucă purtătoare de prunc deschide “Lucrarea”.

Imaginea cu momentul unic al Nașterii, prin încriptata zdrobirea cojii, marchează popasul “Lucrării” în Centrul ei, când toate par a fi trecute prin Sita sincronicităților divin alese.

Jumătatea de nucă APARENT goală, ce închide Călătoria, este Capacul primei jumătăți, Nuca-Cuib și Ou pentru Om, cum frumos l-a numit scriitorul, „Tainica Ferecătură”( pag.46, „Lucrarea”, 2004).

Goală, dar Plină și îm-Plinită cu imaginea celei Dintâi străluminări a Creației, metafora primei „pietre”aruncate în Lacul cosmic, ce a născut mai apoi infinite cercuri în juru-i. Prima piatra-Aripă plonjând în Creație, dar și întâia piatră aruncată de Om în Creație. Ea- Nuca!
Nuca devine astfel un cuibar rotind de taine. Prin coaja ei ce prinde a se sparge pare că se aude toaca grăind, anunțând o răscolire ce și-a înfipt ancora nu în Culmea cu Arini, unde se pecetluiește rostul învățămintelor, ci în Sfânta Catacombă. Nuca și Fereastra în Lumină: Copertă în Copertă. Nuca- Inimă. Nuca-simbol de Punct din care s-au născut toate. Nuca ce așteaptă a fi despietrită, spre a-și elibera miracolul regăsirii pruncului din fiecare din noi. Pământul și Cerul în 2 jumătăți de Nucă, cu Omul-Miez al Întregului. Minunat poem, cutremuratoare reprezentare! Pământul-uter cu Omul-prunc în el și Cerul-Cupola ce  își protejează copilul, pe Om.

***

Astept în tacere, cu răbdare de lacăt ce se frânge în voioșie, spre dezlegare, vederea cadrinului. Pentru că iubesc cetina, iar rășina de conifer germinat în Munții noștri îmi este sevă unită cu sângele ce-mi umblă prin albiile-izvor ale trupului și ale inimii deopotrivă.

“Ceasul acestei Tări nu a venit încă”, spuneau Bătrânii.“Oricât de precare ar fi conducerile politice, oricât de mare ar fi criza Bisericii și oricât de avariat aparatul clerical, Dumnezeu i-a pregătit pe ai Săi, tăinuindu-i în penumbra, astfel încât mutația istorică va avea mișcarea sa deplin maiestuoasă. Lucrarea celor nevăzuți va fi evidentă (…)”-( pag.235, “Lucrarea”, 2004 ).

“ -Blagosloviți și iertați, bunule Avva!

-Domnul și Măicuța Lui! “

 

Cu Inima,

Irina Petra Stroe

 

Post Scriptum.

Pășiți în Căutarea“Lucrării”. Citiți-o !

Re-Citiți-o și coborâți-o în inimă, ca pe o rugă.

Înțelegând lucrarea “Lucrării”, când veți pleca pleoapele voastre, între răsfoirea de pagini, vă veți întâlni cu NeAflații, cu Bătrânii Sfintei Catacombe acolo, în Nuca inimii voastre.

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Irina Stroe spune:

    Mulțămire fie din a mea parte, pentru ca AȘA e mai odihnitor.
    „Lucrarea” e Punte de taină, de Adevăr și de scormonire Înspre, dar și Dintru Rădăcini, astfel încât prin lucrarea „Lucrării” se unește seninul îndemn spre cititor: „Citește și fă ce vrei!” cu adâncul, dar înălțătorul: „Bucura-te și fă ce vrei!” ( Constantin Noica, în Scrisoare către fiul său, viitorul monah Rafail )- Bucuria, la fel ca și Iubirea având unic Izvor pe Dumnezeu. Aici este Obârșia. Dumnezeu este Iubire. Tot ce dăinuie în armonie cu El, e viu și Este, dar și Devine. Una dintre Cheile desferecătoare de porți spre Cer, ale „Lucrării”, aceasta este.
    Mulțămire, Bucurie și Pace!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!

Prin continuarea utilizării site-ul, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. citește detalii...

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close