Ptiu, drace, ăsta e iadul tău!

Vezi, când am murit, fiindcă eu am fost mort, băi-tataie, nu-i șagă, ascultă ce-ți spun, când am murit, eu n-am văzut d-astea… tunele cu luminițe, cu raze, azururi sau crânguri cu flori, nu, băi-tataie, eu am căzut mai întâi într-o beznă ca smoala, în care m-am tot dus, însoțit de șuierături groaznice ca de la o mie de trenuri, căzând așa… în negura aceea cumplită, cred că vreo două zile, după timpul de aici.

Când m-am oprit, nu mai eram eu. Mă deslușeam ca un boț de dureri. Îmi venea să plâng, dar nu puteam. Eu n-am plâns decât arareori copil. Nu m-am gândit niciodată cât de amară ar putea fi senzația asta. Să-ți fie necesar să plângi, să vrei, dar să fii stăpânit de-o sfâșietoare neputință.

Nu pot să-ți spun.

Îi auzeam pe-ai mei de parcă ar fi fost acolo, lângă mine. Parcă. Fiindcă totuși ne despărțea întunericul ca un zid. O…anume distanță care nu poate fi descrisă. Sau eu sunt incapabil să o fac.

Îi auzeam tânguindu-se, dar nu mai înțelegeam ce spun. Era ca și când vorbele lor nu aveau conținut.

Asta s-a petrecut o vreme. Apoi n-am mai auzit nimic. Mi s-a descoperit în toată noaptea aceea nesfârșită, undeva, o scară. O scară îngustă, cu treptele de piatră, pierzându-se înaltă în necuprinderi sumbre.

N-aș ști să spun despre întâmplarea asta dacă a fost o ultimă legătură cu tărâmurile morții sau primul vis, revenind la somnul lumii acesteia.

Urcam, în orice caz, căutând să mă salvez, din afundătură, dar scara aceea îmi sporea spaimele. Treptele ei erau foarte înguste, cu muchiile rotunjite, tocite, înclinate, lipsă sau sparte. Iar peste toate, n-avea nici balustrade.

Am suit o bucată, târându-mă mai mult, aburcându-mă pe coate și genunchi, așa cum învățasem în școală la instrucția de front.

Deodată o rază pâcloasă a mijit peste toată împrejurarea. Uah!

De-a stânga și de-a dreapta era hăul. Era o prăpastie neagră și care nu era goală, băi-tataie. Zăream acolo, în hududoi, fojgăind niște creaturi înfricoșătoare, ceva între șopârlă, broască și pisică, sau altele foarte mari ca niște hipopotami cu capete de melci uriași. De auzit se auzeau numai niște plescăituri lipicioase și o horcăială înfundată.

Am întors privirea îngrozit, vrând parcă să mă-ntorc. Dar calvarul și-a mai adăugat un val. În urma mea pe scară urcau niște păianjeni gigantici ca niște roabe întoarse, având capete de oameni.

Ptiu, drace, mi-am zis, ăsta e iadul tău!

Am simțit, am înțeles și-am zis asta. Nu pot să uit. Îmi era clar. Ce-ți spun eu însă acuma e încă nimic pe lângă ce era cu adevărat acolo.

Când m-am uitat mai atent am descoperit că păianjenii aveau capetele foștilor mei subalterni și colaboratori. Am simțit o oarecare liniște recunoscându-i, dar apropiindu-se am înțeles ura și amenințările lor.

Aveau în prelungirea picioarelor gheare și foarfece care scrâșneau ca niște ghilotine de oțel. Pe gură scoteau un fel de abur roșcat, stropșindu-se la mine înfricoșător: „Ne-ai nenorocit, ticălosule!“, zicea câte unul, cu șoaptă sugrumată și gâjâită. „Vezi unde ne-ai adus, ucigașule?“, adăuga un altul. „Ne-ai târât după tine, nemernicule!“ „Ăsta-i binele promis, pungașule?“

M-am răsucit cu gând s-o tai mai iute pe scara aceea cumplită și, ce crezi, băi-tataie, m-am dezechilibrat și ăla am fost. Am căzut rostogolindu-mă câteva trepte, apoi m-am prăbușit în tăuiala Gheenei. Gheena era acolo, băi-tataie. Gheena și nu alta. Pârdălnicia lui Scaraoțchi.

Clocoteau acolo toate spaimele cele mari. Nu există dogoare comparabilă cu temperaturile de-acolo. Deși n-am apucat să văd și n-am înțeles de unde veneau fierbințelile alea, nu le pot totuși uita. Nu le uit, nu le uit și nu mă slăbesc nici ele, băi-tataie.

Dar ce m-a rupt cu adevărat au fost vaietele.

Băi-tataie, n-ar putea înțelege nimeni. Erau niște văicăreli, că dacă ar fi fost cineva viu acolo, ar fi crăpat pe loc sfâșiat în mii de bucăți de larmele vaierului. Nu se poate închipui. Dacă lumea ar auzi asta, ar exploda. Jelania aceea funestă venea de pretutindenea. Întunericul acela clisos era total deprimant. Împărăția supliciului, îți spun.

Din timp în timp cădea câte un fulger năpraznic cu săgeți de foc, iar în lumina lui ucigașă puteai zări câte ceva în megieșime.

Am dat cu ochii de mama. Un fel de a zice. Nu era ea pe care o știam. Era… ca o rusalcă. Ca vâlva-pădurii înfiptă în suspine.

I-am întrevăzut apoi și pe toți foștii mei șefi. Colonei, generali, șefi de rețele de spionaj, anchetatori, torționari… Erau și ei ca cerberii și ca solomonarii. Nălucile năsâlniciei împietrite. Scăpărau de durere și gemeau. Atât mai puteau.

Am înțeles atunci cu adevărat ce este spaima, blestemul păcatului, al urgisirii și al morții. Nu mai aveam scăpare.

Am simțit totuși un îndemn așa… ca un fior călduț și atunci am strigat: Doamne, scoate-mă de aici!

Auzi, Dumnezeule, glasul meu când mă rog Ție; de la frica vrăjmașului scoate sufletul meu. (Psalmul 63, 1)

 

fragment din Se întorc morții acasă

Distribuie...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestDigg thisShare on RedditEmail this to someone

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!

Prin continuarea utilizării site-ul, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. citește detalii...

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close