Omul lui Dumnezeu

Odinioară am auzit despre un preot cu chip de sfânt, care slujea departe, pe o insulă grecească, stând cu tălpile sufletului pe jeratecul evlaviei către toţi Sfinţii şi cu inima aninată întru totul în Pomul Vieţii. Liturghisea în fluvii vârtejuite de lacrimi şi predica iscând incendii pârjolitoare de păcate.

Nu mi-am putut ostoi interesul până nu m-am pus la drum pentru ca să-l întâlnesc pe omul lui Dumnezeu. Până când n-am ajuns acolo inima mea nu şi-a potolit dorinţa. Paraxenia (gr. curiozitatea), cum ar fi zis Polixandra, vajnica amfitrioană de la pensiunea unde am tras poposind pe insula acelui vestit sacerdot.

Într-acolo nu plecau din Pireu decât numai două corăbii. Una înainte de apus şi alta cu mult înainte de răsărit.

Pe cea de seară am pierdut-o, din pricina unui camionagiu beat care şi-a răsturnat camionul ticsit cu turte de măsline taman pe şina de tren care leagă Tesalonicul de Atena. Astfel am ajuns nevoit ca a doua zi să mă scol cu noaptea în cap, după ce plătisem un ciur de bani la un hotel straşnic de frumos pe dinafară dar cu odăi aşa de ponosite şi cu atâtea izuri şi duhori în ziduri, pre câte ifose împrăştia proprietarul prin aerele lui de jupân.

De teamă ca nu cumva să pierd liturghia m-am suit dimineaţa foarte devreme pe corabie, chiar dacă aceasta oricum urma să plece după programul ei, înainte de a se arăta zorii. Am ajuns la timp. Numai că odată sosit aveam să aflu că nu se cunoştea nicicum dacă va sluji omul lui Dumnezeu. Asta nu ştia nimeni niciodată. Vârsta bătrânului făcea ca de ani buni incertitudinea să fi devenit stăpână, dând verdictele în ultimul minut când era… cap sau pajură. Câştigător sau ba.

Norodul cel multcredincios care era acolo L-a înduplecat pe Dumnezeu să-l aducă atunci pe preot sănătos şi bun de slujire, aşa încât să se bucure şi inima unui nevrednic.

Să se bucure? Un fel de a zice. Din slujbă n-am înţeles nimic pentru că era în greaca veche. Intuiam doar pe ici, pe colo câte un fragment, aşteptând sfârşitul, când ar fi urmat predica pilduitoare. Ar fi urmat zic, dacă între timp, pe fluxul de ştiri vox populi, n-ar fi apărut o altă veste “îmbucurătoare”: nu se ştia nici dacă bătrânul va cuvânta, căci de asemenea din pricina vârstei acest lucru nu se întâmpla cu regularitate. Ce se mai putea spune şi ce-ar mai fi fost de făcut? Liturghia tocmai ajunsese la otpust. Ca toate Tainele săvârşite în taină, uite-o, nu e! A fost ca un abur care, inegociabil, dincolo de cuvintele neînţelese şi dincolo de toate tribulaţiile omeneşti, ne-a cuprins inimile împroprietărindu-ni-le cu simţiri ce nu erau de pe-aici. Nu erau de pe-aici!

Chirieleson, Chirieleson, Chirieleson! (gr. Doamne miluieşte!)

Stăteam aşa… deplin inexpresivi, cu gurile răspicate şi cu ochii aţintiţi înspre iconostas când deodată s-au deschis Uşile Împărăteşti şi… uşor, uşor, bătrânul preot s-a prelins ca o umbră din Altar pe solee. A privit îndelung peste norod, ca şi când s-ar fi uitat la fiecare în parte, a întârziat încă şi încă tăcând, apoi aproape şoptit a zis:

Prea bunii mei fraţi, m-am gândit şi vă propun ca după o aşa de frumoasă rugăciune cum ne-a dat Dumnezeu astăzi, ca după o evanghelie aşa de profundă (“Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr” Lc.16, 19 – 31), nimic n-ar fi mai potrivit decât să tăcem împreună câteva minute…

Ultimele cuvinte ale bătrânului nu le-am mai auzit căci m-a luat iute vrăjmaşul Diavol în primire, punându-mi în urechi fel de fel de întrebări ale căror evidente răspunsuri nu erau altceva decât capete de acuzare şi sentinţe foarte grave: “Tu eşti zdravăn? Ce cauţi aici? În condiţiile astea de ospiciu, ce cauţi tu? Ce cauţi aici cu oamenii aceştia închipuiţi? Auzi ce spune bătrânul ăsta senil? Rugăciune frumoasă! Tu n-ai înţeles o boabă din toată liturghia şi nici ceilalţi mulţi n-au înţeles nimic şi el vorbeşte de rugăciune frumoasă. Care rugăciune frumoasă? Care rugăciune??? Care pericopă evanghelică profundă? Ha, ha, ha! Ce caricatură! Ce ironie! Ce bătaie de joc! Ai făcut atâta drum, ai cheltuit atâţia bani, atâta osteneală ai facut şi cu ce folos? Care-i pricopseala ta? Praful de pe tobă! Ce chilipir! Ce privilegiu! Tăcerea asta imbecilă e scofala! Unde o mai găseai tu? Ascult-o! Ascult-o atent, ai grijă ca nu cumva să-i pierzi consistenţa! …”

Era aşa de adâncă acea tăcere că dacă nu s-ar fi auzit din când în când câte un foşnet vag din mişcarea cuiva, dacă nu s-ar fi răspândit câte un oftat, ai fi zis că biserica-i goală.

A tăcea.Tăcere.Tăceri.

Greu exerciţiu! Se spune că omul învaţă să grăiască într-un an, şi nu mai poate să tacă apoi viaţa toată.

Oamenii singuri sau laolaltă, împrăştiaţi sau faţă către faţă, chiar dacă nu rostesc cuvinte, ei nu pot să tacă. Pentru un actor aflat în faţa unei săli pline, cel mai greu lucru pe care l-ar avea de făcut ar fi să privească de acolo de pe scenă spre sală şi să tacă preţ de cinci minute. Nici pentru cei din stal n-ar fi uşor. Căci în acele împrejurări cinci minute înseamnă foarte mult. Să ne gândim ce însemnează pentru un crainic de televiziune ca un singur minut să nu aibă ce spune în faţa unei camere de luat vederi transmiţând în direct. Sau pentru un iubit aflat la prima întâlnire, ce-ar însemna să tacă primele zece minute. Ce înseamnă pentru un conferenţiar şi pentru auditoriul său trei minute de tăcere nemotivată. Să ne amintim de câte ori nu ni s-a părut că nu se mai sfârşeşte celebrul minut de reculegere, mai ales dacă cel care a cerut acel minut era şi foarte riguros cu secundele.

Acolo în biserică s-a tăcut mult, s-a tăcut greu, s-a tăcut adânc.

...Fraţii mei buni, mulţumesc!

Ce frumos şi ce profund aţi tăcut! Câte gânduri s-au vărsat  aicea. Domnul şi Sfinţii Lui or să vină şi-or să şteargă.

Câte întrebări şi câte răspunsuri! Cine ar fi putut să le desluşească şi să le ducă? Mare este Dumnezeu! Orice aş fi cuvântat eu ar fi fost inconsistent. A fost unul dintre cele mai frumoase şi profunde momente postliturghiare la care am fost martor în cei peste şaizeci de ani de preoţie. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că a luminat aşa…

 

Toată părerea de rău se risipise. Fusesem martor la un experiment pe cât de simplu pe atâta de mare, de sobru şi conotativ. Peste trei sute de oameni au tăcut împreună mai mult de o jumătate de ceas într-o biserică încărcată cu toate cele ale unei Liturghii, slujită cu Cerul întreg de faţă. Duhul lucrase în timp ce noi tăcuţi ne goleam de cele împovărătoare, primindu-le la schimb pe-ale Lui. Puţini au ieşit precum intraseră. Nimeni n-a plecat fără folos.

Bătrânul era cu adevărat omul lui Dumnezeu.

Lucrase cu noi pentru El şi cu El pentru noi.

Distribuie...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestDigg thisShare on RedditEmail this to someone

De asemenea, ai putea dori...

error: Content is protected !!

Prin continuarea utilizării site-ul, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. citește detalii...

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close